O predica tulburatoare la Duminica Fiului Risipitor a Sfantului Nicolae Velimirovici
(5)
Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.
Asa este dragostea lui Dumnezeu – este fara margini si totusi plina de dulceata!Cat de mare I-a fost pana acum rabdarea fata de pacatos, la fel de mare Ii sunt acum iertarea si bucuria.
De indata ce pacatosul se pocaieste si se intoarce inapoi la Dumnezeu, Dumnezeu se napusteste deja sa-l intampine, sa-l primeasca, sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Bucuria mamei este mare atunci cand vede indreptare in copilul ei; bucuria pastorului este mare atunci cand isi gaseste oaia cea pierduta; bucuria femeii este mare atunci cand isi gaseste banutul cel pierdut – dar
nimic din toate astea nu se poate asemana cu bucuria lui Dumnezeu cand un pacatos se pocaieste si se intoarce la El. La primul semn de pocainta din inimile noastre, chiar daca inca ne aflam departe, Dumnezeu deja ne vede si, mai iute decat lumina soarelui care vine cu repezeala spre pamantul intunecat, se grabeste sa ne intampine: sa intampine omul cel nou care, prin pocainta, se zamisleste in noi.
“Doamne”, striga proorocul catre Atotstiutorul, “
cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut!” (Psalm 138:1).
Tatal nostru cel ceresc se grabeste spre ajutorul nostru deschizandu-Si larg bratele si ne sprijina ca sa nu cadem in prapastia draceasca, salasul porcilor si tara foametei. “Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi” (Iacov 4:8).
O, cat de grabnic ajutator esti Tu! O, mainile Tale preabinecuvantate! Daca inca nu am stins ultima scanteie de constiinta si de intelegere care se afla in noi,
trebuie sa ne simtim rusinati in fata unei asemenea iubiri din partea lui Dumnezeu; trebuie sa ne pocaim fara trandavire si sa ne repezim cu ochii plecati si cu inima inaltata sa-L imbratisam pe Tatal de care ne indepartaseram.
Cand fiul care se pocaieste vine catre tatal sau, ii spune ceea ce planuise:
“Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau”. Dar el nu spune tot ce voia sa spuna. Este important sa continue:
“Fa-ma ca pe unul din argatii tai“.
Dar tatal sau nu-l lasa sa ispraveasca. El nu-l lasa pe cel care se pocaieste sa se umileasca, nici nu vrea ca el sa fie ca unul din argatii sai, si il opreste pe fiul sau si porneste sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Zdrentaros, murdar, slabit si cu privirea salbaticita, cum se arata in privelistea tatalui, acesta se milostiveste imbratisandu-l, si zicand catre slugile sale:
“Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati si, mancand, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.
Haina lui cea dintai semnifica toata indestularea si frumusetea darurilor duhovnicesti ale lui Dumnezeu. Aceasta este
haina sfinteniei si curatiei in care era invesmantat Adam, inainte de caderea in pacat si de izgonirea intr-o tara indepartata de Dumnezeu.
Aceasta haina este Insusi Hristos: de aceea este numita “cea dintai“. Nu exista nici o haina mai minunata decat aceasta din cer. Apostolul spune: “
Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat” (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toata lucrarea cea buna, este in intregime imbracat din nou:
haina cea veche, murdara si zdrentaroasa este aruncata si sufletul sau este imbracat in haina noua. Aceasta haina noua pentru suflet semnifica omul cel nou – pocait, iertat si primit de catre Dumnezeu. Fara aceasta haina noua, nimeni nu se poate salaslui in Imparatia lui Dumnezeu, dupa cum vedem lamurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului imparatului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, aceasta haina este alcatuita din:
“milostivirile indurarii, din bunatate, smerenie, blandete, indelunga rabdare,… iar peste toate acestea… dragoste, care este legatura desavarsirii” (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4).
Inelul de pe degetul sau semnifica
logodna sufletului sau cu Hristos. Cel ce se pocaieste se leapada de toate legaturile sale intru desfranare cu lumea aceasta, isi lipeste sufletul de Hristos si ramane unit cu El intr-o unime de nezdruncinat. Aceasta logodna se implineste prin puterea si harul Duhului Sfant, a Carui pecete se afla pe toate darurile ceresti.
Dati-i
“incaltaminte in picioarele lui”, spune tatal slugilor lui
. Incaltamintea semnifica
puterea vointei prin care omului ii sta in putinta sa calce cu hotarare spre caile Domnului, fara sa hoinareasca aiurea si fara sa se uite inapoi.
Prin
vitelul cel ingrasat care a fost junghiat, trebuie sa intelegem ca Il semnifica pe
Iisus Hristos Insusi, Care S-a dat spre junghiere pentru curatirea pacatosilor de pacatele lor.
Prin
slugi trebuie sa intelegem
fie ingerii, fie preotii. Daca intelegem prin casa tatalui ca ar fi chiar cerul, atunci trebuie sa vedem sugile ca pe ingeri; daca – ca o alta interpretare corecta – intelegem prin casa tatalui ca si cum ar fi Biserica de pe pamant (cea vazuta), atunci trebuie sa vedem slugile ca pe preoti, care sunt chemati sa slujeasca taina jertfei lui Hristos si, prin aceasta, sa asigure oamenilor hrana pentru viata cea vesnica. Este limpede ca aici se vorbeste mai intai despre Biserica, din faptul ca Fiul Risipitor nu era totusi mort din punct de vedere trupeste si, pana cand omul se desparte de trupul sau, el este al Imparatiei lui Dumnezeu, in chipul Bisericii lui Dumnezeu care se afla pe pamant.
Faptul ca slugile semnifica la fel de bine si ingerii, este limpede mai intai din faptul ca ingerii sunt de fata in biserica la Sfintele Taine si, in al doilea rand, din faptul ca Dumnezeu foloseste ingerii pazitori ai oamenilor ca sa-i indrume pe calea mantuirii.
“Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”. Trupul lui mai era inca viu, dar sufletul sau era ca si mort. Singura scanteie a darului dumnezeiesc, care mai licarea, s-a aprins in el si a inviat sufletul intreg. El era deja pierdut in clipa cand si-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatal lui. Si si-a venit in sine. Aceasta inseamna: el si-a venit in sine la lumina scanteii lui Dumnezeu, fiindca se pierduse.
Dumnezeu il stia pe el si l-a pastrat in priveliste chiar pana in ultima clipa – clipa pocaintei.