[Templier Knight]

Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu
şi apoi nu s-a mai văzut,
pentru că l-a mutat Dumnezeu.
Geneză 5:24

În literatura angelologică, cu toate că există o mulţime de cărţi, două opere se detaşează prin forţa divină pe care o emană: Dialoguri cu Îngerul de Gita Mallasz şi Cartea lui Enoh. Ambele scrieri sunt „periculoase” şi bulversante pentru cei dogmatici, care pretind că sunt preocupaţi de spiritualitate. Pentru că ambele arată clar că se poate dialoga direct cu Dumnezeu şi cu Îngerii, fără vreun intermediar, fie el preot sau rabin. Din acest motiv, cele două cărţi sunt în mod deliberat „uitate” sau cenzurate, căci autorităţile religioase nu agreează textele care oferă o mare libertate celor care le citesc.

Unul dintre cele mai enigmatice manuscrise descoperite la Marea Moartă este Cartea lui Enoh, text considerat apocrif de către autorităţile bisericeşti. În urma unor îndelungate controverse, cercetătorii au ajuns la concluzia că aceasta a fost „cartea de căpătâi” a lui Iisus şi că El o ştia pe de rost, ceea ce explică numărul mare de pasaje din Cartea lui Enoh citate în Evanghelii.

Teologii experţi în Sfânta Scriptură au afirmat timp de sute de ani, în decursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, că textele lui Enoh au fost scrise cu cel puţin 100 de ani şi cu cel mult 300 de ani după moartea lui Iisus. A existat o întreagă dispută asupra subiectului anteriorităţii Cărţii lui Enoh faţă de Evanghelii.
Însă descoperirea manuscriselor din cea de-a patra cavernă de la Qumran a permis stabilirea în mod ştiinţific a faptului că textele lui Enoh disponibile la ora actuală sunt anterioare cu cel puţin 200 de ani naşterii lui Iisus.

enoh02.jpg Una din implicaţiile majore ale acestei descoperiri este faptul că astfel se dovedeşte că Iisus era un foarte bun cunoscător al Cărţii lui Enoh, că aceasta era de fapt cartea Lui preferată, dacă ţinem cont de numărul frazelor „enohiene” care se regăsesc în rostirile Sale, aşa cum sunt ele relatate în Evanghelii. Mai mult, scrierile lui Enoh propulsează cititorul într-o nouă şi fascinantă dimensiune, cea a lumilor astrale. Ele conţin toate revelaţiile pe care ni le-au adus cercetările realizate în ultimii douăzeci de ani de către dr. Raymond Moody, dr. Elisabeth Kübler-Ross şi dr. Melvin Morse asupra fenomenului EGVM – experienţe la graniţele dintre viaţă şi moarte. De asemenea, revelaţiile cuprinse în Cartea lui Enoh sunt întru totul la unison, până în cele mai mici detalii, cu descoperirile lui Robert Monroe referitoare la experienţele extracorporale (ieşirile din corpul fizic în decursul dedublării astrale) – de pildă, fenomenul retrăririi in extenso a vieţii de până în acel moment (faptul de a-ţi revedea întreaga viaţa „defilând” prin faţa ochilor).

Cartea lui Enoh, lucrare apocrifă, reprezintă totodată una dintre cele mai vechi şi mai importante surse ale tradiţiei creştine în ceea ce priveşte descrierea îngerilor. Excepţional de moderne, cu implicaţii deosebit de importante datorită vechimii lor, dialogurile lui Enoh cu Dumnezeu şi cu Îngerii (Uriel, Gabriel, Mihail şi Rafael) reprezintă un document de importanţă capitală, care merită să fie citit de cât mai mulţi oameni.
Cartea lui Enoh era şi un text sacru evreiesc, înainte ca reformatorul evreu Simon Ben Jochai să o condamne vehement, în anul 70 d.C., împreună cu toţi cei care ar îndrăzni s-o citească. Motivul acestei mânii era acela că Alesul despre care vorbeşte Enoh semăna foarte mult cu Fiul Omului, cu Mesia despre care începea să se vorbească. Apoi, povestea Îngerilor care nu ezitau să flirteze cu fiicele oamenilor îl indignase profund. În antiteză, Iuda Tadeu, fratele lui Iisus, citează în mod deschis din Cartea lui Enoh în epistola sa redactată în anul 61, deci la aproximativ 30 de ani după moartea lui Iisus. Este un fapt logic, de vreme ce creştinii preţuiau foarte mult această scriere, care era inclusă în canonul biblic al acelor vremuri. Astfel, timp de aproape 300 de ani după Iisus, Cartea lui Enoh a fost neobosit copiată şi recopiată, ca toate celelalte pergamente cu scripturi sfinte. De-abia în anul 325, atunci când un prim conciliu ecumenic hotărăşte să compună Biblia şi să aleagă textele care vor deveni „publice” sau „ascunse” publicului, Cartea lui Enoh şi Cartea lui Tobias vor fi clasificate în categoria cărţilor cu conţinut secret. Cu toate acestea, Cartea lui Enoh îşi continuă cariera literară până când un exeget decide să întocmească un catalog critic al tuturor textelor „apocrife”. Italianul Filastrius din Brescia, indignat şi el de aceşti Îngeri ştrengari, o condamnă în catalogul său „raţional” de texte eretice „Liber de Haeresibus”. Un alt motiv al lui Filastrius pentru a-şi justifica verdictul l-a constituit prezenţa cu totul de neînţeles a frazelor rostite de Iisus, „copiate” în Cartea lui Enoh. După el, aceasta dovedea un singur lucru: redactarea ei era în mod obligatoriu ulterioară celor patru evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

În 1906, la aceeaşi concluzie a ajuns şi preotul François Martin, (fără să ştie că manuscrisul lui Enoh era de fapt anterior, grotele de la Qumran având să fie descoperite de-abia în 1947), care scria că „incredulii văd [în Cartea lui Enoh] un mijloc puternic, irezistibil, de a ruina din temelii credinţa creştină [dacă ar fi adevărat că această Carte ar fi anterioară naşterii lui Iisus]”. Este aşadar de înţeles de ce conciliul din Laodiceea, din secolul al IV-lea, a validat concluzia lui Filastrius, condamnând definitiv Cartea lui Enoh. Numai puţine exemplare au reuşit să supravieţuiască acestui conciliu, graţie unor bibliotecari competenţi. Iar cele care au reuşit aceasta, nu au rezistat în faţa îngrozitoarei Inchiziţii... Aceasta a ars ultimele exemplare, împreună cu proprietarii lor, ceea ce i-a descurajat definitiv pe colecţionarii de cărţi interzise.
Iar timp de 1400 de ani nimeni nu va mai auzi nimic despre ea, ajungându-se chiar ca existenţa ei să fie complet uitată.

Însă în 1773 exploratorul scoţian James Bruce a găsit, într-o veche mănăstire din Abisinia (Etiopia), câteva copii intacte ale Cărţii lui Enoh. Acei călugări din deşert reproduceau cu fidelitate Cartea, din generaţie în generaţie, de îndată ce copiile lor se alterau, pur şi simplu pentru că în cadrul Bisericii Etiopiene Cartea lui Enoh era în continuare considerată o carte sfântă, care făcea parte din scripturile lor canonice. Bruce a adus cu el trei exemplare, unul pentru Universitatea din Oxford, unul pentru el însuşi şi încă unul pe care l-a oferit regelui Ludovic al XV-lea al Franţei.

Graţie acestei descoperiri a lui Bruce, Cartea lui Enoh a ieşit din nou din umbră. Însă de îndată ce, în 1821, lingvistul englez Richard Laurence, profesor la Oxford, reuşeşte să traducă această lucrare din etiopiană în engleză, el îi insuflă - fără să ştie - o nouă viaţă. Revitalizată de interesul care i se arată, Cartea lui Enoh se „trezeşte” pe deplin, pentru că toate celelalte exemplare care supravieţuiseră Evului Mediu creştin european reapar la suprafaţă: în 1832, un cercetător găseşte, aparent întâmplător, în Biblioteca Vaticanului câteva fragmente dintr-o versiune în limba greacă. În 1880, profesorul rus Popov găseşte o versiune moldovenească, incompletă, datând din secolul al XVII-lea. Ea va fi urmată, 6 ani mai târziu, de o alta găsită în Iugoslavia, mult mai importantă: profesorul Sokolov descoperă şi el, tot „din întâmplare”, în arhiva Bibliotecii Naţionale din Belgrad, o Carte a lui Enoh acoperită de praf. După o examinare lingvistică, manuscrisul îşi dezvăluie tainele: fusese scris într-un amestec de bulgară veche şi de sârbă medievală din secolul al XV-lea, numită şi „slavonă”, o limbă arhaică. Această versiune de la Belgrad va deveni Cartea secretelor lui Enoh, Cartea lui Enoh slavonă, sau Enoh 2. Primele traduceri au fost realizate de preoţii Morfill – în engleză, Bonwetsch – în germană şi François Martin – în franceză. Analizele lingvistice mai avansate au demonstrat că stilul de redactare provenea din traducerea unei cărţi greceşti. Dar marea noutate consta în text: acesta era complet diferit de versiunea etiopiană (sau Enoh 1), fiind însă complementară acesteia.
Şi, ca şi cum toate Cărţile lui Enoh s-ar fi înţeles între ele, un an mai târziu, în 1887, săpăturile arheologice franceze realizate în situl egiptean de la Akhmin au dus la descoperirea unei copii a Cărţii lui Enoh în versiune greacă. Această versiune a fost tradusă în 1892 în franceză de preotul Bouriant. Examinările lingvistice comparative ale tuturor ediţiilor disponibile au permis stabilirea, cu deplină certitudine, a faptului că iniţial Cartea lui Enoh a fost scrisă în versuri, stil care s-a pierdut în decursul traducerilor succesive. După cum explica profesorul Laurence în ediţia din 1911 a Enciclopediei Britannica, „câteva pasaje incomprehensibile au făcut chiar să fie necesară retraducerea pasajelor etiopiene în greacă, apoi din greacă acestea au fost traduse în aramaică pentru a se detecta repetiţiile din versiunea greacă”. Laurence presupune astfel că versiunile etiopiană, slavonă şi greacă proveneau dintr-o singură sursă, dintr-o singură carte, cea originară, autentică, scrisă într-o limbă semitică. Însă aceasta era definitiv pierdută în negura vremurilor – cel puţin, aşa s-a considerat până la fantastica descoperire a manuscriselor de la Qumran, din 1952, care aveau să dovedească anterioritatea absolută a Cărţii lui Enoh faţă de toate celelalte texte creştine.