Citat:
În prealabil postat de andreicozia
Cum sa facem sa incercam pas cu pas sa revenim la realitate, sa traim cu fiinta noastra in real nu in imaginar...si sa realizam ca miine CHIAR putem muri(asa cum ne invata si Par. Cleopa).
De ce oare nu credem acest lucru?
De ce oare ne aflam in aceasta stare nefericita?
|
Andrei si eu mi-am pus intrebarea asta la un moment dat. Cauzele sunt tot la noi.
Cand suntem copii, adolescenti , tineri vedem moartea ca pe ceva foarte departe si urata si nu vrem sa ne gandim ca spunem suntem tineri lasa aia, pe cand oi fi batran inchipuindu-ne ca e foarte departe asta.
Apoi suntem prinsi in valtorile vietii si nu prea mai avem noi timp sa ne gandim la moarte. Ne mai trece asa cate un gand cateodata cand auzim ca X a murit dar il alungam repede sperand ca noua nu ni se poate intampla nimic.
In realitate, noi oamenii suntem vinovati ca nu stim sa ne crestem copiii cum trebuie in acest sens. Atunci cand paseste in tinerete si lasa copilaria deoparte, noi parintii ar trebui sa le spunem copiiilor sa se gandeasca si la moarte asa cum fac Parintii nostri Sfinti cand ne spun ganditi-va la moarte. Stiu, vin unii si zic: cum sa vorbesti copilului de moarte? da, dar copilul nostru este deja mare, e un tanar care poate intelege sensurile vietii si putem sa ii explicam ca si moartea face parte din ea si ca trebuie sa te gandesti la ea.
Daca noi am avea aceasta educatie crestina , din timp, aceasta este nasterea, acesta este botezul, aceasta este viata, aceasta este moartea atunci am trai in REAL cum spui tu.
Nu trebuie sa invatam ce este moartea doar din greutati: acum mi-e greu si ma gandesc si la moarte, a murit mama si ma gandesc la moarte sau a murit tata si ma gandesc la moarte sau m-am imbolnavit si ma gandesc la moarte. Nu. Sunt sanatos , sunt tanar, traiesc o viata crestina si ma gandesc ca pot muri oricand. Asta e greseala oamenilor, a majoritatii oamenilor.
Si eu am facut aceasta greseala, si parintii mei au gresit asa.
Cand aveam 18 ani imi era asa de frica de moarte incat dupa vreo inmormantare, a oricui, aveam cosmaruri.cel putin 2 sapt. ma chinuiam noptile. Pentru ca nu aveam educatia asta crestina. Si eram si atee. Imi era frica de intuneric, de morti, de biserica.
Transformarea a venit mai tarziu. Aceasta trezie e diferita de la om la om.
La mine a fost mai ciudat. A murit bunica mea, mama mamei mele. In prima seara de priveghi am fost la ea, am stat cat am putut eu si in final m-am dus acasa sa ma odihnesc. Intamplarea a facut sa fiu singura acasa. Si in noaptea aceea bunica mea a venit la mine si mi-a vorbit. Uite eu am murit, nu mai vin in lumea asta, nu te mai speria, si nu iti mai fie frica de morti, ca asta este, toti murim, si mi-a predat lectia crestineasca despre moarte.
Un lucru numai iti spun: Nu am trait langa bunica mea, nu mi-a fost ea sprijin pentru ca am trait in orase separate, ne vedeam de sarbatori si atat. Nu eram foarte apropiata de ea. Apoi de pe la 7 ani eu am plecat si de acasa, am facut gimnastica de performanta , am fost in lotul lui Bella Karoli, da lotul national al Romaniei, pe vremea acea acum 30 ani, traiam in caminul de la Deva, deci nici de parinti nu am mai fost apropiata. Mi-am trait copilaria dura departe de mama de tata si de bunicii mei.
dar sa revin. Ea bunica nu a stiut niciodata temerile, suferintele mele si totusi in noaptea aceea a venit la mine si mi-a predat aceasta lectie despre moarte.
Predati copiilor lectia vietii si a mortii. Fara teama si spaima ci ca un fapt real prin care vom trece cu totii. Normal, la timpul lor, ca nu spui copilului de 5 ani ca nu intelege. Totul adaptat varstei sale.
Si atunci vom putea spune ca traim in REAL.