Va multumesc pentru parerile date! Am citit mesajele cu lacrimi in ochi, toate au fost de suflet si cu mare dreptate, insa tot greu e sa iau o hotarare acum cand ar fi trebuit sa avem sufletul linistit si sa ne traim viata in armonie. Se pare ca el, sotul nu a stiut sa aprecieze viata pe care ia dat-o Dumnezeu batandu-si joc de ea, dar si de a mea. Aveti dreptate ca a facut un mare pacat ca a neglijat familia si ca va avea de suferit in viata vesnica, dar nu ii pasa, de mantuit nu o s-o faca pentru ca nu le are cu credinta absolut deloc, refuza sa mearga la biserica.
Am suferit toata viata, am cerut ajutor de la Dumnezeu sa trec mai usor peste pb dificile. E adevarat ca l-am si primit si pentru asta ii multumesc neincetat, dar oare gresesc daca nu mai pot sa ma limitez la fericirea pe care o am numai din partea copilului?(multumesc Lui Dumnezeu si pentru asta) Dar se pare ca cer prea mult si trebuie sa-mi port crucea, insa n-am sa inteleg niciodata de ce...
Cred ca menirea mea pe acest pamant e sa fiu nefericita, sa fericesc pe altul, pe sot(nu stiu daca alta l-ar fi tinut, ar trebui sa imi multumeasca permanent, dar nu o face ca e orgolios), iar eu sa ma multumesc cu putin, cred ca de aceea mi-e frica de nou.
E greu sa renunt la atatia ani de casnicie, cu toate ca as vrea sa fiu langa persoana care ma doreste... Daca il refuz in mod sigur o sa sufar si o sa regret. De ce oare sunt situatii de genul acesta?
|