Despre expresia gresita " A trece in nefiinta" - de Mitropolitul Bartolomeu Anania
"Moartea nu este altceva decât o sincopă existențială, asemenea unei pauze într’o partitură muzicală, despre care toată lumea știe că face parte din muzica însăși; și dacă Domnul este „pârga celor adormiți”, începutul și garanția propriei noastre învieri, e de la sine înțeles că în același chip trebuie să asimilăm relația viață – moarte – Viață în propria noastră existență.
Aproape zilnic ni se transmite o știre sau un comentariu despre moartea cuiva.
Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente și nuanțate, precum: „a decedat”, „s’a săvârșit”, „a încetat din viață”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „și-a plecat pleoapele”, „și-a dat sufletul”, „și-a dat duhul”, „și-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veșnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... și încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul și la îndemâna oricui.
Ei bine, în ciuda acestei bogății de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut în neființă”.
Dacă „trecerea în neființă” s’ar referi la un om care în viața lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet și nici în viața viitoare, încă am mai înțelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existență s’a ales praful.
Dar ca să spui că „a trecut în neființă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci și asupra simțului comun al unui popor care s’a născut creștin și care, iată, se încăpățânează să rămână creștin.
Și dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum, e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru național de televiziune, mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atâtea secole și atâția ani de la „trecerea în neființă” a Sfântului Sergiu, patron al creștinismului rusesc. E prea mult!
Și n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate și față de limba română.
Există o gravă inadvertentă gramaticală între verbul „a trece” și substantivul „neființă”.
„A trece" înseamnă mișcarea de tranziție dintr’un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existență la alt mod de existență. Or, în cazul de față, verbul nu are și nu poate avea obiect, de vreme ce „neființa” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existență și a existenței înseși. În neființă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum și în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant.
Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, așa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.
Vrem o folosire corectă și cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre pascale: „... că din moarte la Viață și de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.
|