Fara indoiala, ironia atesta un ascutit spirit de observatie, o fina sesizare a oricarei trasaturi , o lucida constiinta a ceea ce trebuie sa fie omul cu tot indefinitul lui si o intuitie buna.
Dar chiar daca ironia (mai ales in forma ei de batjocura) ia, in cazuri particulare, forme excesive, golite de umanitate, in general ea nu merge pana la ultima cruzime, ci e oprita la o anumita limita de un sentiment de intelegere, de mila. Simtul de masura si de umanitate se trezeste in scurta vreme si in cel pornit spre ironie, spre batjocura la adresa cuiva. Adeseori ironia trece in umor, daca nu e amestecata de la inceput cu umorul; zambetul ironic are de la inceput sau capata pe parcurs o nota de ingaduinta. S-ar putea spune ca ironia si umorul nu sunt doua atitudini separate, care nu pot coexista in referirea cuiva la una si aceeasi persoana sau in unul si acelasi moment al unei referiri la o persoana, ci ele coexista sau trec una la alta. Romanul rade de slabiciunea altuia sau de greseala lui, dar in acelasi timp sau imediat dupa aceea il si intelege. Adesea, mai ales cand acela nu a comis pacate grave sau nu le comite continuu dintr-o rautate. In cazurile din urma ironia lasa loc chiar condamnarii sau e amestecata cu ele. Dar cand imprejurari reale nu justifica asemenea condamnari, foloseste numai ironia. Dar printre fulgerele privirilor zambitor-sarcastice ale ironiei apar razele privirilor zambitor-intelegatoare ale umorului. Sunt si cazuri cand ironia este despartita de umor, si umorul de ironic. Dar se pare ca de cele mai multe ori ele se prezinta amestecate si reciproc atenuate. Romanul rade de greselile altuia, dar nu-l condamna definitiv, ci il iarta. Nu voieste moartea pacatosului. Are inima moale, se intoarce usor, o vorba buna il imblanzeste; o explicare a situatiei grele, care l-a facut pe altul sa greseasca, il induioseaza.