[mariamargareta]

283. Comentariu la cuvântul pucios din 4-12-2010 (VI)

“Cel de la Pucioasa”, care pretinde că “este iubirea fără de margini” este capabil în mod declarat de o ură urâtă şi fără margini. El nu urăşte păcatul, ci îl urăşte chiar pe autorul păcatului; omului celui drept îi ridică viaţa, iar celui păcătos i-o păstrează. (De aceea şi Dumnezeu i-a interzis în mod special să nu se atingă de viaţa lui Iov, căci el la asta ţintea):

“Dar voi, tată, să nu fiţi trişti, ci să fiţi creştini desăvârşiţi, că Eu sunt iubirea cea fără de margini. Aşa am lucrat cu un pic de vreme în urmă cu un tinerel din poporul Meu care-i ieşise în cale păcatul ca să-l despartă de Mine şi să se ducă cu cei păcătoşi, şi Eu nu l-am lăsat să piară în păcate, că l-am iubit şi l-am luat lângă Mine, iar pe cea care a voit să-l despartă de Mine, am urât-o şi am lăsat-o să se despartă de Mine.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 11/24 august 1997)

Moartea lui Simion Zidaru este echivalată cu o “ridicare a grijilor de părinţi” de pe umerii celor doi Zidari. În loc să împiedice, ca un Atotputernic, răul despre care pretinde că-l pândea pe Simion, “Cel de la Pucioasa” a preferat o soluţie mai simplă : să-i ia viaţa copilului. Nu a contat deloc jertfelnicia de ani de zile a Zidarilor, care şi-au rupt de la gură şi au umblat cu ciorapii rupţi ca să trăiască liderii pucioşi ca nişte belferi. Lovitura tragică a Zidarilor care şi-au primit în braţe copilul însângerat şi plin de pământul care se prăvălise peste el seamănă izbitor cu lovitura dată de diavol lui Iov, când i-a omorât fii şi fiicele într-un cutremur de pământ, tot pe motivul că se adunaseră ca să se umple de “duhul lumii”. Culmea ipocriziei este atunci când Zidarii sunt îndemnaţi să nu cârtească, ci să fie fericiţi că au scăpat de grija copilului şi că au rămas numai cu grija de a-i ţine în puf pe liderii pucioşi:

“ Grija voastră am luat-o Eu, şi pe voi v-am ajutat să puteţi să aveţi grijă de poporul Meu şi de răspândirea împărăţiei cuvântului Meu. Fiţi binevestitori şi nu cârtiţi pentru judecăţile Mele cele bune, că decât să aibă parte oamenii lumii de ce este al Meu, mai bine-l iau cu Mine pe cel pe care-l iubesc. Fiţi părinţi fericiţi, că mulţi părinţi şi-au dus copiii în spate până la puntea lor de trecere spre Mine ca să nu piară copiii lor şi să fie cu Hristos, Cel veşnic. Ridicaţi-vă cu iubire şi cu putere din cer, şi faceţi cu nădejde lucrul pe care vi l-am dat să-l lucraţi, căci v-am dat să aveţi grijă de poporul Meu.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 11/24 august 1997)

Ce ştim însă din Biblie? Iov a primit suferinţă şi boală de la diavol, nu de la Dumnezeu. Dumnezeu doar a îngăduit-o, ca să se învedereze dreptatea şi răbdarea lui Iov. Înainte de a intra în porci, diavolii au cerut învoire şi au primit-o de la Iisus, dar nu El a avut iniţiativa aceasta. Dimpotrivă, Domnul a fost doctorul sufletelor şi a trupurilor, samarineanul milostiv care a uns cu untdelemn şi vin rănile celui suferind, Cel care a plâns şi apoi l-a înviat pe Lazăr şi pe fiul şi fiica celor care îi jeleau. Este o jignire şi un afront şi o blasfemie să-L facă cineva pe Dumnezeu autorul suferinţei, fie ea şi “educativă” (sau “vindecătoare”, cum spun pucioşii) pentru om. Diavolul aduce suferinţa iar Domnul doar o tolerează pentru o vreme. A inversa termenii ecuaţiei înseamnă a dovedi ori rea intenţie blasfemiatoare, ori o raţiune adânc deformată şi profund pervertită.

Prin demersul lor “original”, pucioşii se regăsesc aşadar în cel puţin una dintre aceste două situaţii, dacă nu cumva chiar în amândouă.