[Mihnea Dragomir]

Poziţia dv ar fi de tot râsul dacă nu ar fi de plâns. Mă refer atât în limbaj, cât şi la fond. La limbaj, fiindcă expresii precum "spui aberaţii", "teolog după ureche" (între altele) arată inexistanţa internalizării mesajului lui Cristos. Şi, în final, exact acel fel de mânie despre care spuneţi că este păcat. La fond, fiindcă a-l considera pe David cam infantil în percepţia lui despre Dumnezeu arată o incredibilă superbie. David a trăit în familiaritatea lui Dumnezeu ceva mai mult decât dv şi am toate motivele să cred că l-a cunoscut mai bine.

Nu altceva se poate spune despre "sfânta mânie". De câte ori apare "mânia lui Dumnezeu" în Biblie ? Nu mă obosesc să număr. Pentru cine a ajuns să conteste Biblia, sau cel puţin partea ei cea mai mare căreia îi spunem "Vechiul Testament", e acelaşi lucru dacă apare menţionată o dată sau de o sută de ori. Când Apostolul însuşi, în Romani 1 cu 18-19 vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu, când o liturgică întreagă numeşte A Doua Sa Venire drept "dies irae", a contesta existenţa faptelor ca să dea bine la teoriile dv devine patologic. Asta se combate cu medicaţie, nu cu meditaţie.
Iar când ceva vine de la Dumnezeu, în mod direct sau prin oamenii Săi sfinţi, numim acel ceva sfânt. De aceea spunem despre această reacţie, care e adevărat că de multe ori e păcătoasă venind de la oameni păcătoşi, "sfântă" când vine de la cel care e sfânt. Până şi comuniştii, pentru care clasa muncitoare era ceva sfânt şi-au dat seama de asta, folosind sintagma "sfânta mânie proletară".

Eu închei aici acest început de polemică cu dv şi, unei eventuale replici, nu am să mă ostenesc să răspund. Doar vă încredinţez Biblia şi Liturghierul, rugându-mă la Mânecat: "Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi !"