[mariamargareta]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

[...]De aceea spunem despre această reacţie, care e adevărat că de multe ori e păcătoasă venind de la oameni păcătoşi, "sfântă" când vine de la cel care e sfânt. Până şi comuniştii, pentru care clasa muncitoare era ceva sfânt şi-au dat seama de asta, folosind sintagma "sfânta mânie proletară".

Dacă-i dai exemplu pe comunişti, care erau atei, înseamnă că ţi-a secat rău imaginaţia.

Afirmaţia ta: "O reacţie păcătoasă este păcătoasă deoarece vine de la oameni păcătoşi; ea însă devine din păcătoasă, sfântă, atunci când vine de la cel care e sfânt" te trimite direct la versetul biblic care spune:

"Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul?" (Matei 23,19)

Ca să poţi să te întrebi apoi : Sfântul îşi sfinţeşte reacţia urâtă păcătoasă, scoţând-o "din joben" imaculată şi sfântă, sau reacţia sfântă îl sfinţeşte pe om şi-l face sfânt, împiedicându-l apoi să aibă vreo reacţie păcătoasă?

Dumnezeu S-a întrupat, micşorându-Se pe Sine, nu numai ca să-l mântuiască pe om, ci şi ca să-i dea putinţa de a-L cunoaşte cu adevărat, aşa cum este El, ca să ştie omul cui se închină şi pe cine iubeşte şi pe cine aşteaptă, şi să nu şi-L mai închipuie omul pe Dumnezeu după imaginaţia sa şi după puţinătatea minţii sale şi să-L descrie apoi cu sărăcia cuvintelor sale. Dar omul tot nu L-a cunoscut, chiar dacă El a venit pe pământ cu trup plăpând şi muritor, însă fără patimi şi fără de păcat. Omul s-a crezut înţelept şi priceput şi a continuat să-L micşoreze el pe Dumnezeu după pofta sa, măsurându-L mereu cu măsurile lui procustiene şi atribuindu-I toate patimile lui, metodă patentată cu care se obişnuise încă din Vechiul Testament. În “dărnicia lui”, omul I-a dat dintotdeauna lui Dumnezeu un ochi pizmaş şi o ureche geloasă pe popoarele din jur; I-a dat o gură cu care să le blesteme, binecuvântându-l doar pe “poporul ales”; I-a dat o mână necruţătoare cu care să mânuiască sabia şi să despice în două pământul care-I va înghiţi pe păcătoşi; I-a dat picioare cu care să alerge la cetăţile din jur şi să le surpe din temelii; i-a dat aripi cu care să zboare în înaltul cerului de unde să verse peste ele foc şi pucioasă. Şi mai ales, I-a dat “mânie sfântă”, cu care să le lucreze pe toate şi cu care să Se îndreptăţească pe Sine pentru toate aceste fapte urâcioase care I-au fost puse de către om în cârcă. Apoi omul L-a descris pe acest Dumnezeu cu puţinele lui cuvinte pe care le deprinsese.

Dar de ce să-l ascultăm numai pe omul care se crede priceput şi-L descrie pe Dumnezeu cu cuvintele lui puţine şi mărginite? Oare Domnul, ce zice El însuşi despre Sine? Este El mânios sau blând? Este El aducător de moarte, sau de odihnă? Este El un tiran care pune peste om un jug necruţător, sau un Stăpân a cărui povară este uşoară?

În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.
Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta.
Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.
Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. (Matei, 11: 26,30)