[NEKTARIOS.]

Domnul Alekos Lihnos era poliţist. Binevoitor şi serviabil, dar şi cu un aer sobru, el dădea în fiecare dimineaţă dispoziţii forţelor din subordinea sa. Era o bucurie să îl auzi vorbind, cu o voce frumoasă şi cristalină.

Într-o zi însă, parcă se simţi o schimbare în vocea lui. Ceva, ca o mică strînsoare, parcă îl împiedica să vorbească. Pe zi ce trecea, gîtul i se închidea, iar vocea i se auzea din ce în ce mai stins. Bietul om s-a neliniştit. Deja era ceva serios. S-a dus la doctor, iar acesta l-a examinat şi l-a trimis de urgenţă la Spitalul Crucii Roşii din Atena – ceva serios trebuie că îi găsise doctorul, ceva ce depăşea mijloacele sale. Cînd a ajuns la spital, doctorul Ianovici i-a descoperit o tumoare la gît.

– Domnule Lihnos, trebuie sa va operăm, să scoatem tumoarea!

Operaţie de cancer la gît! Toată familia s-a tulburat. Vai, Doamne, operaţie de cancer la gît... S-au strîns cu toţii acasă şi au început să se roage lui Dumnezeu, de la care de multe ori primiseră ajutor, după care au hotărît să meargă la un chirurg faimos care taie cancerul cu cuţitul Sfîntului Duh – la Sfîntul Nectarie! Au pornit spre Pireu, de unde au luat vaporul spre Eghina. În două ore, au ajuns la mănăstire. S-au dus şi s-au închinat la moaştele Sfîntului, care îi privea blînd din icoană, după care au mers la Sfînta Liturghie. S-au rugat cu toţii, cu evlavie, pentru ca Sfîntul Nectarie să dăruiască sănătate. După slujbă, s-au apropiat să sărute sfînta raclă. I-au deschis portiţa şi în acel moment de la sfintele moaşte a ieşit ca o adiere uşoară. S-au cutremurat de emoţie.

– Minune! au strigat cei de faţă.

Era o minune. Sfîntul Nectarie era printre ei. S-au apropiat şi au sărutat sfînta raclă cu buze tremurînde. Apoi au plecat plini de emoţie. O linişte sfîntă şi dulce le inundase sufletul şi trupul, le înfrumuseţase chipul şi le făcuse mersul sprinten. Au ieşit din mănăstire şi au plecat spre port. Toate în jur şi înăuntrul lor erau frumoase. O adevărată închipuire a Raiului. Au intrat apoi în vapor, care, ca o lebădă albă ce străpungea apele albastre, i-a dus înapoi la Pireu.

Şi cancerul? Unde-i cancerul? Nici urmă de el. Abia la Pireu emoţia le-a slobozit limbile.

– Binecuvîntat să fie Domnul întru sfinţii Lui! a spus atunci poliţistul, cu vocea frumoasă, curată, cristalină, ca şi mai înainte. Tumoarea dispăruse! Cînd însă anume, sau cum, numai Dumnezeu ştie...

În toată Şcoala de Ofiţeri, unde să fi fost vreo 3-500 de bărbaţi ca brazii, aliniaţi sub cerul liber, răsuna acum din nou vocea puternică şi impunătoare a poliţistului, ca o voce de arhanghel:

– Atenţiune! Privirea către răsărit! Descoperiţi-vă capetele!