http://www.crestinortodox.ro/diverse...uci-69332.html
Semnul crucii
Intalnim mai intai semnul crucii in ritualul botezului. De la in*ceputul secolului III, in Africa, ca si la Roma, insemnarea cu sfanta cruce constituie in mod traditional primul rit de initiere al catehumenilor. Ea era privita ca un semn indelebil si sfant al apartenentei la Hristos. Este de la sine inteles ca fiecare crestin era dator sa-l pastreze curat. Sfantul Ciprian ii incurajeaza pe martiri zicandu-le: "Fruntea ta sa fie intarita, pentru ca pecetea lui Dumnezeu de pe ea sa ramana intreaga". Acelasi sfant afirma despre cei care nu abjura*sera in timpul prigoanei ca "fruntea lor, curatita prin semnul crucii, nu primise coroana diavolului, ci se pastrase pentru cununa Domnu*lui". Fireste ca semnul crucii insotea administrarea tuturor celor*lalte taine.
Crestinii aveau o constiinta clara a faptului ca crucea era semnul ungerii lor. In epitaful lui Abercius (160-109?) se vorbeste despre crestinii din Roma ca despre "poporul insemnat cu pecetea straluci*toare". Aceasta pecete este, chiar slavitul semn al crucii inscris pe fruntea lor. Dar ucenicii lui Hristos stiau de asemenea ca ea era o arma de aparare, puternica cu adevarat in razboiul, nevazut, duhovnicesc, impotriva ispitelor diavolesti. De aceea ei isi aduceau aminte de mantuirea primita la botez facandu-si cruce pe frunte ina*inte de orice lucrare. Un text gnostic, Acta Ioannis (150-180), men*tioneaza explicit insemnarea trupului cu sfanta cruce. Foarte repede semnul crucii a inceput sa insoteasca, ca binecuvantare si mijloc de pro*tectie, fiecare act din viata de zi cu zi.
Dar semnul crucii a fost de asemenea inteles si ca forma de exorcizare, ca arma de atac pentru a pune pe fuga demonii si pentru a se vadi astfel desertaciunea puterii pe care ei pretind a o avea asupra acestei lumi. Lucrare dezvaluita in experienta martirilor: demonii si idolii pagani se prabuseau in fata crucii.
Semnul crucii pana in secolele VII - VIII
S-a remarcat, desigur, ca in toate pasajele citate este vorba despre semnul crucii facut pe frunte. Sa remarcam de asemenea faptul ca in Traditia apostolica a Sfantului Ipolit al Romei se fac referinte la uzul insemnarii cu sfanta cruce, precedat de o "suflare" facuta in palma, reiterare a insuflarii Duhului primita la botez. Acest obicei pare sa fi avut si el o anumita extindere, dupa cum o dovedeste o scrisoare a lui Iulian Apostatul catre episcopul Pergamului, Pegas, cazut si el din credinta. Imparatul il felicita pentru ca "n-a facut nimic din cele pe care le fac necredinciosii (a se citi: crestinii), adica insemnarea cu semnul blasfemiatorului (a se citi: Hristos), si pentru ca nu l-a fluierat (pe Iulian) in semn de dispret, dupa cum obisnuiesc acestia, caci in aceste doua acte constata cel mai inalt nivel al religiei lor: sa adreseze zeilor fluieraturi si sa-si faca cruce pe frunte". Vedem astfel ca sub domnia Apostatului crestinii isi pastrasera obiceiul din timpul perse*cutiilor de a-si manifesta prin fluierat dispretul fata de demoni si idoli si de a-si insemna fruntea cu sfanta cruce.
Daca a-si insemna fruntea cu sfanta cruce era o practica genera*lizata printre primii crestini, ea nu era exclusiva. Intr-adevar, in se*colul al II-lea Imnele lui Solomon, ca si Sfantul Iustin, fac aluzie la o insemnare a fetei cu sfanta cruce. Este vorba tot de o aducere aminte de taina botezului. Inca din primele secole, adultii care veneau sa se boteze erau supusi la numeroase exorcisme, in timpul carora sfintitii slujitori isi insoteau rugaciunile fie de punerea mainilor, fie de facerea semnului crucii pe frunte, pe urechi si la nari. Vom auzi vorbindu-se din nou despre aceasta practica in secolul XIII, in Spania.
Semnul crucii se facea cu degetul mare sau cu un alt deget. De altfel nici nu vedem cum s-ar fi putut face altfel pe suprafata mica a fruntii. De altfel, autorii din vechime care arata in ce mod trebuia facut semnul crucii pe diferite obiecte indica destul de des ca pentru aceasta se folosea un singur deget. In acest caz, ni s-ar parea mai fi*resc sa se fi folosit de intreaga mana, dar iata ca nu era asa. Putem deduce de aici ca daca procedau asa, o faceau pentru ca ei insisi se in*chinau astfel. Daca, pe deasupra, ne reamintim ca semnul crucii evoca, la inceput, pecetluirea de la botez, facuta de slujitor cu un deget, se intelegem de ce repetarea ei de catre credincios se facea in acelasi fel. In sfarsit, se pare ca actul de a pune o pecete, de a trasa sau de a in*scrie, se executa intr-un mod mai adecvat prin actiunea unui singur deget, decat a intregii maini.
Semnul crucii fiind un mijloc puternic de indepartare a demoni*lor, obiceiul de a-l face peste lucruri a fost, de la inceput, la fel de familiar pentru crestini ca cel de a se inchina ei insisi. Tertulian vor*beste despre faptul ca o crestina facea cruce peste asternut inainte de a se culca, ca despre un lucru cu totul firesc, dupa cum alte citate ne arata ca crestinii faceau acest semn peste majoritatea obiectelor de care se serveau.
Pietatea populara a facut din insemnarea cu sfanta cruce un obicei. Si pentru ca era obiceiul sa se faca multe cruci peste tot trupul, Ipolit al Romei ii asigura pe cititorii sai: "Atunci cand iti faci cruce... este sfintit intregul tau trup, din cap pana-n picioare". In ciuda acestui apel la sobrietate in gesturi, gasim in secolul al IV-lea obiceiul de a se insemna cu sfanta cruce fruntea, gura si inima, obicei pe care-l re*gasim in literatura duhovniceasca si care s-a pastrat pana astazi, fiind folosit atat de preoti, cat si de credinciosi, in cursul liturghiei catolice, inainte de citirea Evangheliei.
Sfantul Ambrozie al Milanului este teoreticianul unei alte prac*tici. Remarcam ca in explicatia pe care el o da gestului inchinarii se face mai putin referire la practica baptismala, cat la imperativul mo*ral al vietii crestine. S-ar putea sa fim, aici, martorii unei evolutii care nu este lipsita de consecinte. "Sa avem semnul crucii pe fruntea noastra, pe inima noastra si pe bratele noastre; pentru ca trebuie sa-L marturisim intotdeauna pe Iisus Hristos; pe inima, ca trebuie sa-L iubim intotdeauna pe El; pe bratele noastre, pentru ca trebuie intotdeauna sa lucram pentru El".
Se poate ca aceasta tendinta de a inmulti insemnarea cu mici cruci peste tot trupul sa fi dus la modificari in felul de a se inchina. Astfel, acest obicei, despre care ne relateaza Sfantul Ambrozie al Milanului, de a se face patru cruci: pe inima si pe brate (prin care cu greu s-ar putea intelege altceva decat umerii), poate fi prefigurarea unui singur semn, mare, al crucii pe care il facem astazi si care le-a inlocuit pe celelalte. "Viata Sfintei Nino" - luminatoarea Armeniei - scrisa in secolul VIII, ne arata ca acest mod de a-ti face cruce ii este familiar.
Evolutiile locale pe care le atesta diferitele marturii pe care toc*mai le-am amintit se vor cristaliza in secolele VII-VIII, cu prilejul crizei monofizite si monotelite, care a facut obiectul unor pasionale dispute teologice. Intr-adevar, pentru a protesta impotriva ereticilor monoteliti care acordau faptului ca se insemnau cu sfanta cruce folo*sind numai un deget semnificatia unei atestari publice a invataturii lor, gresite, ortodocsii incepura a-si face cruce cu doua degete, exprimandu-si astfel credinta lor cu privire la cele doua firi si la cele doua vointe in Hristos. Sub aceasta forma semnul crucii a trecut, la slavi si a fost pastrat astfel pana la reforma patriarhului Nicon (1652).
Acest fel de a se inchina apare ca total rupt de gestul facut in taina botezului. Semnul Sfintei Cruci devenise un mod de protest al ortodoxiei - fata de erezii. Aceasta ne lasa sa credem ca credinciosii au inceput sa faca acest gest intr-un fel cat mai vizibil, ceea ce presu*pune un gest mai amplu decat mica cruce facuta pe frunte. Un unic mare semn al crucii facut pe intreg trupul, in felul descris de Sfantul Ambrozie, a inlocuit astfel micile cruci, facute pe diferitele parti ale trupului.
Acest nou fel de intelegere a semnului crucii, ca gest de atestare a dreptei credinte, ne ingaduie in continuare sa intelegem de ce, odata potolita cearta monotelita, Biserica greaca a introdus obiceiul de a se inchina cu trei degete, spre slava Sfintei Treimi. Fara indoiala se exprima aici, printr-o reintoarcere la traditia originara, sentimentul ca identitatea crestinului isi avea izvorul si taria in relatia cu Sfanta Treime, caci fusese botezat "in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantu*lui Duh". Este foarte probabil ca, inca din vechime, unii sa fi insotit inchinarea cu formula rostita la botez, chiar daca nu avem nici o marturie despre aceasta. Acest fel de a se inchina, cu trei degete, va deveni incetul cu incetul general si comun pentru Orient si Occident, dupa cum vom vedea mai jos, la inceputul secolului al XII-lea.