[NECTARIE]

aghiazmă
sau sfinţirea apei (gr. τὸ ἁγίασμα — to aghiasma = sfinţire; ὁ ἁγίασμός τοῦ ὕδατος — o aghiasmos tou idatos = sfinţirea apei)
— ierurgia cea mai de seamă privitoare la lucruri, dar şi cea mai des săvârşită în activitatea liturgică a preotului. Termenul e folosit în limba română cu ambele înţelesuri, el însemnând şi apa sfinţită şi sfinţirea apei, adică slujba de sfinţire. Aghiazma care se săvârşeşte odată pe an, la Bobotează (6 ianuarie) se numeşte Mare, pentru că aminteşte de ziua când Mântuitorul a primit botezul în apa Iordanului, de la Sfântul Ioan Botezătorul; rânduiala slujbei se află în cartea numită Molitfelnic şi se săvârşeşte în cadrul Sfintei Liturghii (între Rugăciunea Amvonului şi otpust). În textul rugăciunii de sfinţire se arată efectele Aghiasmei Mari: „izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească... toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa, să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă...“ (Molitfelnic, Buc. 1937, p. 170). Aghiazma mare e folosită de arhiereu la sfinţirea bisericii, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir ş.a. Aghiazma mare se păstrează nestricată vreme îndelungată. În Biserică se ţine într-un vas anume, numit Aghiazmatar, şi e folosită de preot la numeroase slujbe (ierurgii): la sfinţirea Crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi a veşmintelor bisericeşti, la sfinţirea prapurilor, la sfinţirea prin stropire a caselor, lucrurilor şi persoanelor, la „mersul cu botezul“, în ajunul Bobotezei şi în alte zile, când preoţii vizitează parohia (la înălţarea Sfintei Cruci, în Vinerea Izvorului Tămăduirii şi pe alocuri, la 1 August, când începe Postul Sfintei Mării). În afară de Aghiazma Mare, care se face la Bobotează şi numai la biserică, mai este şi Aghiazma mică (popular „aiazmă“, din lb. turcă „aiazmi“ = fântână miraculoasă) sau sfeştania (din slv. „sfeştanie“ sau „feştanie“ = luminare sau „slujba luminării“ cum se mai numeşte şi Aghiazma mică), ce se săvârşeşte şi în biserică dar şi în alte locuri: în casele credincioşilor, la fântâni, la râuri şi izvoare, în grădini, pe ogor, la cererea credincioşilor şi după trebuinţele lor. În biserică se săvârşeşte Aghiazma mică, de regulă la fiecare zi întâi a lunii sau numai la 1 August (începutul Postului „Sântă-Măriei“), la 1 septembrie (începutul anului bisericesc) şi în Vinerea din Săptămâna Luminată (Izvorul Tămăduirii), zile când preoţii obişnuiesc să meargă cu botezul în casele credincioşilor. Sfeştania (Aghiazma mică) în case, la cererea credincioşilor, pentru sfinţirea casei, se face mai ales în zilele de post: miercuri şi vineri dimineaţa (înainte de a mânca) şi, de preferinţă, în cursul posturilor mai lungi (de ex. în prima şi ultima săptămână din Postul mare), precum şi la datele de mai sus, când se face şi în biserică, dar şi în alte ocazii, după anumite momente (mutatul în casă nouă, sfinţirea unei fântâni, a cimitirului etc). Slujba Aghiazmei mici este mai restrânsă decât a Aghiazmei mari, iar efectele ei sunt enumerate în începutul acestei slujbe, care se află în Molitfelnic şi Aghiazmatar: „sfinţirea apei acesteia, pe care Duhul Sfânt, prin rugăciunile preoţilor o sfinţeşte, multe feluri de lucrări are... că prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc şi se iartă păcatele cele mici de preste toate zilele, adică nălucirile diavoleşti, gândurile cele rele; iar mintea se curăţeşte de toate lucrurile cele spurcate şi îndreptată spre rugăciune se face... bolile goneşte şi dă sănătate sufletească şi trupească (...) toţi cei ce o primesc cu credinţă iau sfinţenie şi binecuvântare...“ (Molitf., p. 139). În casele credincioşilor, aghiazma se păstrează în loc de cinste în sticle curate, în care se pune de obicei un fir de busuioc. În caz de boală, bolnavii gustă din această apă sfinţită sau se stropesc cu ea; dacă se învecheşte nu trebuie aruncată, ci se toarnă la rădăcina florilor sau copacilor.