rugaciunea inimii
Părintele Cleopa, părintele Arsenie Boca, precum mulți alți sihaști au folosit „Rugăciunea Inimii”, numită și Rugăciunea Minții sau Rugăciunea Minții în Inimă. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”; aceasta-i Rugăciunea Inimii. Acesta-i conținutul „scurt”, dar puternic al tainicei rugăciuni, poate singura dintre toate rugăciunile ortodoxe, care implică respirația. „Fiindcă noi nu putem fi contemporani cu Iisus, este Iisus contemporanul nostru pe veacuri. Inspirăm atotprezența Sa în Prea Sfânt Numele Său și expirăm aerul stricat al păcatelor noastre. Inspiri Duhul Sfânt și Duhul lui Dumnezeu și expiri duhul rău din tine”, explică părintele Arsenie Boca, dezvăluind astfel rostul minunatei rugăciuni.
Numele ei – adică Rugăciunea Inimii sau a Minții – îi exprimă puterea de a crea legătura minții noastre cu inima. Cheia este chiar Numele sfânt al lui Iisus, care – repetat fără oprire – întrerupe fluxul minții negative, frânge duhul minții lumești și restabilește comuniunea interioară cu Dumnezeu. Mulți călugări o spun neîncetat, indiferent ce ar face. Dacă se plimbă, dacă gătesc, curăță cartofi, sapă grădina sau privesc răsăritul de soare, ei rostesc rugăciunea, și asta pentru ca inima și mintea să nu rătăcească prin lume. Un film rusesc excepțional, „Ostrovul”, are ca subiect principal tocmai „Rugăciunea Inimii”, care – spusă neîncetat – transformă un om de rând într-un sfânt. Printre darurile tainicei rugăciuni se numără vederea în Duh sau clarviziunea, dar aceasta-i doar o consecință firească a rugăciunii, ca și sfințenia, și nu scopul ei.
Această minunată și puternică rugăciune, rostită fără încetare, poate fi de folos oricărui om de rând, în toate împrejurările vieții sale. Fie în suferință, în durere, în bucurie, în joacă, pe vreme de restriște sau pe vreme de răgaz, în tramvai, pe stradă, la petrecere sau în momente mai nefericite putem rosti neîncetat Rugăciunea Inimii. Putem face un mic altar de rugăciune în noi înșine, chiar dacă ne aflăm în împrejurări omenești obișnuite sau tocmai pentru că ne aflăm în ele. Tocmai pentru că mintea și inima omenească sfârșesc prin a fi prinse în capcana de nestăvilit a gândurilor omenești, tocmai pentru că acestea-s pricinile reale ale suferințelor, tocmai pentru că „răul” izvorăște din ele și se înmulțește în ele avem nevoie de un răgaz prin rugăciune.
Să ne luăm liber „de la mintea lumii”, să ieșim – măcar din când în când – din fantastica ei zdruncinare, să alergăm de bunăvoie către ființa noastră, în care Iisus ne devine „contemporan”, cum frumos a spus părintele Arsenie Boca. Sigur că mintea negativă ne va da prilej de poticnire în rugăciune și avem să ne confruntăm cu asta de îndată ce prindem a o rosti. Căci „răul” nu se lasă dus cu ușurință, dar ce-i bun și ușor, în același timp, pe lume? Ce-i adevărat, puternic și hrănitor pentru suflet și, în același timp, atât de ușor încât să nu ne încerce tăria, voința, dorința sau insistența? Lucrurile rele ale lumii sunt ușoare. Aproape că vin de la sine. De la sine vine gândul rău, nu ai nevoie să faci nici un efort pentru a-l gândi. Dar pentru gândul bun ai nevoie de curaj. De credință. De răbdare. De îngăduință și de multă transpirație. În mod asemănător, pentru a rosti Rugăciunea Inimii avem nevoie de toate calitățile și virtuțile interioare, care se consolidează pe măsură de trecem obstacolele mentale. Căci, dacă veți încerca să spuneți rugăciunea Domnească neîncetat, veți observa că un fel de „altă minte” se gândește la problemele de zi cu zi.
În vreme ce tu spui „Doamne, Iisuse Hristoase, miluește-mă pe mine, păcătosul”, mintea de zi cu zi îți amintește că n-ai plătit nu știu ce factură, că te doare nu știu ce organ, că ți-e frig sau ți-e cald, că te-a părăsit X sau Z! Dar, văzând această curiozitate omenească prin proprie experiență, putem înțelege că mintea omenească are atribute și capacități încă necunoscute, dar care servesc perpetuării suferinței și întunericului interior. Rugăciunea Inimii tocmai asta face: spulberă roata măreață a minții negative și, în cele din urmă, ne împinge pe drumul care face legătura dintre inima și mintea noastră. Adică, pe drumul care ni se dezvăluie în trăire, sub forma „nesfârșitei iubiri de Dumnezeu, de oameni și de toată făptura”, cum a spus părintele Arsenie Boca.
|