Părintele Cleopa, părintele Arsenie Boca, precum mulţi alţi sihaşti au folosit „Rugăciunea Inimii”, numită şi Rugăciunea Minţii sau Rugăciunea Minţii în Inimă. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; aceasta-i Rugăciunea Inimii. Acesta-i conţinutul „scurt”, dar puternic al tainicei rugăciuni, poate singura dintre toate rugăciunile ortodoxe, care implică respiraţia. „Fiindcă noi nu putem fi contemporani cu Iisus, este Iisus contemporanul nostru pe veacuri. Inspirăm atotprezenţa Sa în Prea Sfânt Numele Său şi expirăm aerul stricat al păcatelor noastre. Inspiri Duhul Sfânt şi Duhul lui Dumnezeu şi expiri duhul rău din tine”, explică părintele Arsenie Boca, dezvăluind astfel rostul minunatei rugăciuni.
Numele ei – adică Rugăciunea Ini­mii sau a Minţii – îi exprimă pute­rea de a crea legătura minţii noastre cu inima. Cheia este chiar Numele sfânt al lui Iisus, care – repetat fără oprire – întrerupe fluxul minţii nega­tive, frânge duhul minţii lumeşti şi res­tabileşte comuniunea interioară cu Dumnezeu. Mulţi călugări o spun neîncetat, indiferent ce ar face. Dacă se plimbă, dacă gătesc, curăţă cartofi, sapă grădina sau privesc răsăritul de soare, ei rostesc rugăciunea, şi asta pen­tru ca inima şi mintea să nu ră­tă­cească prin lume. Un film rusesc ex­cep­ţional, „Ostrovul”, are ca subiect prin­cipal tocmai „Rugăciunea Ini­mii”, care – spusă neîncetat – tran­sfor­mă un om de rând într-un sfânt. Printre darurile tainicei rugăciuni se nu­mără vederea în Duh sau clarvizi­u­nea, dar aceasta-i doar o consecinţă firească a rugăciunii, ca şi sfinţenia, şi nu scopul ei.
Această minunată şi puternică ru­gă­ciune, rostită fără încetare, poate fi de folos oricărui om de rând, în toate îm­prejurările vieţii sale. Fie în su­fe­rinţă, în durere, în bucurie, în joacă, pe vreme de restrişte sau pe vreme de răgaz, în tramvai, pe stradă, la pe­tre­cere sau în momente mai nefericite pu­tem rosti neîncetat Rugăciunea Ini­mii. Putem face un mic altar de ru­găciune în noi înşine, chiar dacă ne aflăm în împrejurări omeneşti obişnuite sau tocmai pentru că ne aflăm în ele. Tocmai pentru că mintea şi inima omenească sfârşesc prin a fi prinse în capcana de nestăvilit a gândurilor omeneşti, tocmai pentru că acestea-s pricinile reale ale su­fe­rin­ţe­lor, tocmai pentru că „răul” izvorăşte din ele şi se înmulţeşte în ele avem nevoie de un răgaz prin rugăciune.
Să ne luăm liber „de la mintea lu­mii”, să ieşim – măcar din când în când – din fantastica ei zdruncinare, să alergăm de bunăvoie către fiinţa noastră, în care Iisus ne devine „contemporan”, cum frumos a spus părintele Arsenie Boca. Sigur că mintea ne­gativă ne va da prilej de poticnire în rugăciune şi avem să ne confrun­tăm cu asta de îndată ce prindem a o rosti. Căci „răul” nu se lasă dus cu uşu­rinţă, dar ce-i bun şi uşor, în ace­laşi timp, pe lume? Ce-i adevărat, pu­ter­nic şi hrănitor pentru suflet şi, în ace­laşi timp, atât de uşor încât să nu ne încerce tăria, voinţa, dorinţa sau insis­tenţa? Lucrurile rele ale lumii sunt uşoare. Aproape că vin de la sine. De la sine vine gândul rău, nu ai nevoie să faci nici un efort pentru a-l gândi. Dar pentru gândul bun ai ne­voie de curaj. De credinţă. De răb­da­re. De îngăduinţă şi de multă tran­s­pi­raţie. În mod asemănător, pentru a rosti Rugăciunea Inimii avem ne­voie de toate calităţile şi virtuţile interioare, care se consolidează pe mă­su­ră de trecem obstacolele mentale. Căci, dacă veţi încerca să spuneţi ru­gă­ciu­nea Domnească neîncetat, veţi ob­serva că un fel de „altă minte” se gân­deşte la problemele de zi cu zi.
În vreme ce tu spui „Doamne, Iisuse Hristoase, milueşte-mă pe mine, pă­că­tosul”, mintea de zi cu zi îţi amin­teşte că n-ai plătit nu ştiu ce factură, că te doare nu ştiu ce organ, că ţi-e frig sau ţi-e cald, că te-a părăsit X sau Z! Dar, văzând această curiozitate omenească prin proprie experienţă, pu­tem înţelege că mintea omenească are atribute şi capacităţi încă ne­cu­nos­cute, dar care servesc perpetuării su­fe­rinţei şi întunericului interior. Ru­gă­ciunea Inimii tocmai asta face: spul­beră roata măreaţă a minţii nega­tive şi, în cele din urmă, ne împinge pe drumul care face legătura dintre ini­ma şi mintea noastră. Adică, pe drumul care ni se dezvăluie în trăire, sub forma „nesfârşitei iubiri de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura”, cum a spus părintele Arsenie Boca.