1. Omule! Fii slobod de împătimirea pămîntească, ca, robindu-te desfătărilor celor fără rost, să nu fii legat cu legăturile lacrimilor veşnice. Nu-ţi alipi inima de lucrurile de acum ca să nu te amăgeşti de ele ca într-o visare. Nu căuta odihnă în desfătările pămînteşti şi mîngîiere în poftele trupeşti, ci caută-le pe acestea în Domnul Cel ce a zidit toate. Avînd ceva pe pămînd, fii ca şi cum nu ai avea, primind ca şi cum nu ai primi, mîncînd ca şi nemîncînd, bînd ca şi nebînd: fii slobod de toate cele pămînteşti, ca să te alipeşti cu toată inima ta de Unul Domnul. Toate cele pămînteşti durează puţină vreme, iar harul lui Dumnezeu este veşnic. Desfătarea pămîntească nu dă pace şi pofta trupească nu aduce sufletului mîngîiere trainică, ci face tulburare nesfîrşită şi necontenită nemulţumire. Chiar dacă ar fi să trăieşti mii de mii de ani în desfătări trupeşti, niciodată nu vei afla în ele pace şi odihnă.
2. Cum va putea făptura şi pofta trupului să dea odihnă desăvîrşită şi mîngîiere trainică sufletului, dacă Însuşi Făcătorul făpturii nu va împăca sufletul – dacă nu-l va mîngîia cu mîngîierea Sa, dacă nu-i va dărui veşnica şi pururea fiitoare desfătare?! Precum mlădiţa nu creşte şi nu înfloreşte fără rădăcină, aşa şi sufletul poate avea desăvîrşită mîngîiere doar în harul Domnului şi în Preasfîntul şi mîngîietorul Său Duh – acolo unde este rădăcina fiinţării sale [a sufletului].
3. Adesea sufletul la vreme de necaz şi întristare, dorind să se mîngîie, se întoarce şi se alipeşte de desfătarea pămîntească, căutînd în ele odihnă şi mîngîiere. Dar îndulcindu-se dobitoceşte puţin de ea, dobîndeşte după aceea îndoită apăsare şi necaz. Căci făptura nu poate să dea sufletului mîngîiere adevărată, fără numai o mîngîiere mincinoasă şi amăgitoare, degrab trecătoare şi amestecată cu necaz şi întristare. Omul chiar de va petrece mulţi ani în desfătările trupeşti, cînd se apropie de sfîrşit, gîndeşte că acelea nici nu au fost niciodată, i se pare că totul a fost un vis.
4. Veacul acesta nu are în sine nici un fel de odihnă şi linişte. Răutatea şi patimile omeneşti niciodată nu pot da pace şi odihnă sufletului, ci aduc necontenită tulburare şi nemulţumire. Un rău trece, altul vine; una dispare, alta apare ca în învolburările mării şi în schimbările cele din văzduhuri. Totdeauna şi necontenit sufletul se luptă şi se chinuieşte nu doar cu apăsările cele dinafară, ci şi mai mult de către patimile cele dinăuntru: rabdă necazuri de totdeauna, luptă necontenită, precum dinafară, aşa şi dinăuntru. Desfătarea trupească şi frumuseţea vremelnică şi toată îndulcirea trecătoare li se arată celor cu neluare aminte ca fiind ceva mare, dar de îndată ce se va uita cineva mai bine, le va găsi foarte amare şi sfîşietoare pentru suflet. De aceea Domnul, văzînd cele ce sînt mai bune pentru noi, nu în zadar ne porunceşte să urîm aceste părelnice desfătări, ca fără de poticnire să ne îndreptăm către desfătările cele veşnice, către paşnica şi pururea fiitoarea desfătare şi odihnă.
5. Dragostea şi pofta trupească niciodată nu se satură şi nu se linişteşte. Adună frumuseţile din toate ţările şi poftele din întreaga lume – oare ţi se va linişti sufletul? Niciodată, pentru că una are un fel de frumuseţe, iar cealaltă altfel; una are un fel de farmec, iar cealaltă altfel. Dacă vei dori să desfrînezi cu toate acestea în inima ta, cum vei avea în inimă pace şi linişte? Nicicum. Căci acum vei pofti una, iar după aceea altceva; acum vei iubi ceva, iar mîine te vei îngreţoşa; acum vei fi luptat de ceva, iar mîine de altceva. În acest fel sufletul necontenit lucrează şi niciodată nu se linişteşte. Dar cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi se alipeşte de Domnul cu toată inima totdeauna petrece în pace şi linişte.
6. Cine a aflat vreodată odihnă şi pace în desfătările trupeşti? Cine a dobîndit vreodată desăvîrşită mîngîiere de la lume? Nimeni. Oare nu toţi şi-au cheltuit viaţa în necaz şi întristare? Oare nu toţi şi-au sfîrşit viaţa în nedumerire şi tulburare? Şi, în cele din urmă, toţi pe neprins de veste sînt seceraţi de secera morţii! Nu este în desfătările trupeşti odihnă şi adevărată mîngîiere, ci război şi luptă de totdeauna pentru suflet. Şi iarăşi, cu cît vei iubi mai mult ceva, cu atît mai mult te vei întrista după aceea; cu cît îţi vei alipi inima mai mult de desfătarea trupească, cu atît mai mare îţi va fi necazul şi greutatea după aceea.
7. Dumnezeu, dorind să ne ridice ca pe nişte copii mici de la cele de jos la cele mai înalte, pînă la o vreme, a pus înaintea ochilor noştri această rînduială trupească ca pe un lapte oarecare, ca de la acesta noi să ne ridicăm spre o înţelegere şi cunoaştere mai înaltă. Dar cel nepăsător şi leneş, care nu se îngrijeşte să se înalţe spre mai buna şi mai desfătata dorire şi înţelegere Dumnezeiască, se opreşte, ca un copil lipsit de minte la laptele dulceţii trupeşti.
8. Orice desfătare trupească este apăsare pentru suflet, iar desfătarea duhovnicească şi Dumnezeiască în Domnul este pace sufletului, împăcare conştiinţei, libertate duhului, bucurie, lipsă de întristare şi dragoste nefăţarnică faţă de toţi. Pe cînd desfătarea vremelnică şi pofta trupească nu sînt altceva decît povară şi tulburare. Ce fel de odihnă este în ghiftuire şi beţie? Ce fel de odihnă e în pofta trupească şi în zburdarea desfrînării? Adînceşte-ţi mintea în acestea şi leagă-te cu pofta trupului şi vezi ce vei căpăta? Oare dobînde-vei ceva mîntuitor? Nimic, în afară de întuneric, beznă, legare fără rost, nedumerire, necaz şi întristare şi necunoştinţa [nesiguranţa] mîntuirii.
9. O, cît de învolburată şi plină de griji este viaţa acestei lumi deşarte! Nu este în ea nici o mîngîiere şi odihnă: doar povară şi o mare apăsare a sufletului, căci fiecare zi aduce cu sine vorba lumii şi tulburare şi necazuri neaşteptate. De la naştere şi pînă la moarte omul nu mai are pace, ci [numai] tulburare şi nemulţumire de totdeauna. Căci omul se naşte în lume cu durere şi strigăt, creşte şi trăieşte în necazuri şi întristări, iar sfîrşitul său este de mult plîns şi tînguire. După moarte trupul lui merge spre hrană viermilor, iar sufletul la judecată şi urmarea necunoscută a judecăţii. De aceea, să nu-ţi lipeşti inima de veacul acesta, nu te desfrîna în desfătările trupeşti, ca să nu te trezeşti gol şi deşert de orice bine. Caută totdeauna pe Domnul ca să te învredniceşti de bunătăţile cele veşnice: bogaţii în desfătări trupeşti au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Ps. 33).
10. Aşadar, ziua şi noaptea caută pe Domnul, ziua şi noaptea caută pe Făcătorul de bine, pînă cînd Îl vei găsi pe El şi Îl vei dobîndi. Caută-L în toate colţurile pămîntului; caută-L în toată lumea; caută-L în slavă şi în bogăţie, în fumuseţea trupească, în desfătările pămînteşti; caută-L în orice făptură – dar nicăieri nu-L vei găsi. Căci El te [sus]ţine pe tine întreg, însă tu nu-L cunoşti; El este în tine întreg, însă tu nu-L ştii; împărăţia cerurilor este înăuntrul tău, însă tu o cauţi în altă parte; desfătarea cea pururea fiitoare e înăuntrul tău, însă tu nu o pricepi. Ci caută-L pe Domnul în tine zi şi noapte ca să-L găseşti şi găsindu-L vei dobîndi odihna veşnică şi vei striga cu bucurie: “Veniţi şi vedeţi, că am aflat pe Cel dorit şi m-am împreunat cu Cel pururea fiitor, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi stăpînirea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin”.