"Mantuitorul ne spune sa ne iubim aproapele ca pe noi insine. Mai degraba, dobandirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin adevarata iubire de sine, cea nepatimasa.

Postul, infranarea, evitarea ispitelor, gandul smerit, nu trebuie sa fie rodul urii noastre fata de noi insine. La ce ne vor folosi toate acestea daca nu le lucram din dragoste, ci din ura de sine?"


Impartasesc si eu aceste lucruri ... Nu exista ura ziditoare. Ura este distructiva, oricum m-as uita la ea.

Poate ca mesajul devine mai corect daca in loc de ura de sine, am accepta smerenia. Iar aceasta, din punctul meu de vedere, nu inseamna dispret fata de propria persoana, nu inseamna lipsa de demnitate si de statura verticala. Smerenia nu inseamna umilinta, nu inseamna negarea fiintei noastre ... Inseamna pur si simplu dependenta totala de Dumnezeu.

Atunci cand Dumnezeu este pe primul loc in viata noastra, atunci cand depindem de El si de cuvantaul sau in toate deciziile pe care le luam, cand fiecare zi o traim incercand sa nu uitam ca El este punctul nostru de referinta, cand facem toate lucrurile ca si cum le-am face pentru Domnul ... atunci doar putem recunoaste starea de smerenie ...

Moartea sinelui nu inseamna distrugerea sa ... ci acceptarea nevoii si dependentei de Dumnezeu ...