[Traditie1]

Toți cei ce urăsc creștinismul urăsc mila, smerenia, iubirea, înfrânarea și celelalte virtuți care constituie baza sa. Cine urăște acestea, iubește opusul lor, adică egoismul, pzima, mândria luciferică, desfrâul. Nu zic prin asta că nu sunt oameni buni și în alte culturi ci că ura față de creștinism e semnul unor boli sufletești grave.

Nu vă înșelați, ateii și musulmanii care mint împotriva creștinismului nu sunt niște oameni naivi ci niște caractere profund pervertite, care și-au vândut sufletul, care și-au pierdut umanitatea.

Ca un om să-și păstreze omenia trebuie să existe un echilibru între credință, fapte bune și lupta cu patimile. Poruncile Domnului de înfrânare, iubire și smerenie nu sunt date la întâmplare. Ele au rolul de a prezerva sentimentele umane din noi, în lipsa lor sufletul abrutizându-se.

Iar cea care bestializează sufletul cel mai puternic este mândria, mama tuturor păcatelor. Mândria, boala diavolului, face sufletul nepăsător și rece la suferințele oamenilor, pizmaș, doritor de stăpânire, necredincios.

Ateismul și islamul nu sunt simple doctrine naive iar ateii și mususlmanii, cu unele excepții, sunt oameni care au suferit o mutație și desfigurare morală fatală. Mintea, percepția despre sine și lume a omului este un mecanism delicat în care sentimentele și ideile se împletesc generând principii și valori de viață. Prin trădarea vocii conștiinței morale în om, prin aderarea liberă la rău în anumite momentge ale vieții, această voce a conștiinței se tocește și acea parte a sufletului care prețuia binele moare în mod real și veșnic, omul transformându-se treptat într-o bestie capabilă doar de simțiri și gânduri josnice.

Creștinismul e chemarea lui Dumnezeu la integritate, iubire și fericire. Oamenii au creat și alte doctrine dintre care unele au reușit să se ridice la unele valori umane, dar date fiind lipsa doctrinei despre personalismul lui Dumnezeu și al omului și despre efectele ontologice ale păcatului, nu pot salva oamenii de la înclinația firească spre patimi și autodistrugere și nici nu pot asigura unitatea între oameni pe bazele sănătoase ale iubirii și smereniei interpersonale.

Conceptul de persoană în creștinism este diferit de conceptul de persoană în accepțiunea lumească. În domeniile lumești prin persoană se înțelege individul, pe când în creștinism conceptul de persoană e diametral opus celui de individ. Înțelegerea diferenței între individ și persoană în creștinism este esențială. Individul este o conștiință umană care trăiește egoist, pentru sine însuși. Persoana, în viziunea creștină, este acel om care trăiește în și prin iubirea pentru celelalte persoane, divine și umane.

Creștinismul, prin doctrina despre unitatea între Dumnezeu și oameni, restaurează Chipul lui Dumnezeu în aceia ce se străduiesc să fie următori ai Fiului, prin iubirea de semeni și viață sfântă, având efectul de a reface caracterul de persoană, de ființă comunitară al omului.

Ateismul și islamul, în mod opus creștinismului, cultivă dorința de putere și mândria individului. Islamul propovăduiește că omenirea e împărțită în două entități, credincioșii (musulmanii) și necredincioșii, ultimii fiind ceva spurcat de care musulmanii trebuie să se ferească și pe care trebuie să-i supună și umilească. Din aceasta se vede că principiul tainic al islamului este dominarea, dorința luciferică care l-a făcut pe satan să se răscoale împotriva lui Dumnezeu. Ateismul, prin teoriile că omul e un animal și că sufletul nu există, produce o desensibilizare și dezumanizare, o pierdere a sensului valorii ființei umane.