[mariamargareta]

288. “Schimbarea la Faţă” de la Noul Ierusalim - Pucioasa (I)

Constrânşi de vocea contestatarilor, care-i acuză vehement că fac spiritism şi că vorbesc cu morţii, liderii pucioşi însăilează la repezeală o poveste pe care o doresc a fi cât mai credibilă, deşi este profund marcată de un triumfalism găunos: chipurile, venirea lui “Hristos” în grădinile cu meri altoiţi de la Pucioasa se face mereu “cu mărturie de sfinţi” şi este aidoma cu Schimbarea la Faţă de pe muntele Taborului, când Hristos cel viu a fost mărturisit de Moise şi de Ilie, în faţa a trei dintre ucenicii Lui.

Ce asemănări şi ce deosebiri sunt între povestea pucioşilor şi evenimentul biblic de pe muntele Taborului?

Ca asemănări nu putem consemna decât una: aceea că apariţiile se făceau în faţa a doi sau trei martori. Din acest punct de vedere, condiţia pe care o stabileşte Biblia (Matei 18, 16; 2Cor. 13,1; 1Tim.5,19, Evr.10,28) pentru a valida o mărturie ca fiind adevărată pare a fi îndeplinită. Schimbarea la Faţă este mărturisită în veac de apostolii Petru, Ioan şi Iacov, iar “apariţiile” de la Pucioasa sunt mărturisite astăzi de către liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor.

Liderii pucioşi sugerează că ar mai fi o “asemănare”: Hristos a apărut în lumină şi în slavă în faţa ucenicilor Săi, având de o parte şi de alta a Lui pe Moise şi pe Ilie, iar “Hristosul” Pucios pretinde că se arată ucenicilor lui însoţit şi mărturisit de “sfânta Virginia Tudorache-Stoica” şi de “sfântul Dănciucă Gheorghe” (zis şi “păstorul Daniel”), care-l flanchează de o parte şi de alta:

“ – O, lucrăm, Verginico, Eu şi cu voi, Eu şi sfinţii Mei, şi vă am într-o parte şi în alta şi lucrăm. Tu cu păstorul Daniel staţi martori, tată, şi aveţi lângă voi pe cei vii din cer ai acestei lucrări de cuvânt şi privesc ei în cer şi pe pământ lucrul şi cuvântul Nostru […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 decembrie 2010)

Duhul care se autointitulează “Păstorul Daniel” ia cuvântul şi mărturiseşte cum este cu venirea lui, a celui mort în urmă cu un an, din cer pe pământ, şi despre aşezarea lui ca martor alături de “Verginica”:

“— O, nu e ca pe pământ, Doamne, ci e ca în cer toată coborârea Ta cu lucrători din cer. Le spun eu, cel de un an venit şi aşezat lucrător de lângă Tine şi de lângă trâmbiţa Ta Verginica peste poporul Tău de azi, căruia i-am fost păstor din partea Ta pe pământ, […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 decembrie 2010)

Această “asemănare” este însă conjuncturală. Ea este “scoasă pe tapet” abia după ce liderii pucioşi au sesizat că poveştile lor spiritiste sunt puternic contestate pe blogul www.noul-ierusalim.info , şi oricum ea este un eveniment singular. Nici o “însoţire de îngeri” nu a fost consemnată vreodată în cei 25 de ani de “proorocie”, pe când trăia Virginia Tudorache, şi nici în cei 12 ani în care a “proorocit” sora ei, lelica Maria. Această inovaţie îi aparţine exclusiv geniului inventiv al Mihaelei Tărcuţă.

Să ne mai amintim că şi circumstanţele “coborârii Cuvântului lui Dumnezeu” la pucioşi erau radical diferite în acele vremuri. “Dumnezeul” pucios “cobora” din cer sub formă de funii de lumină care intrau în gura Verginicăi, care stătea întinsă şi adormită pe un pat, “proorocind” prin somn în stare de inconştienţă, iar adepţii pucioşi erau convinşi că aud glasul lui Dumnezeu care le vorbea prin gura ei. Nici vorbă de vreo “însoţire cu sfinţii”, care să-l mărturisească pe “Hristosul” Pucios în venirea Lui pe pământ:

“Maica Verginica nu ştia niciodată ce se vorbeşte, şi când se trezea, ne întreba pe noi dacă a vorbit Domnul. În tot acest timp cât se vorbea, ea vedea un porumbel alb, din ciocul căruia porneau trei funii de lumină, împletite, care intrau în gura ei. Acesta era semnul ei că s-a vorbit, dar nu ştia ce s-a vorbit.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.67 )

Scamatoria aceasta s-a prelungit şi după moartea Virginiei, prin “proorociţa” Maria, sora ei, timp de alţi 12 ani (1982-1994). Şi ea “proorocea” adormită, iar asemănarea coborârii lui “Hristos” la Pucioasa cu Schimbarea la Faţă cea relatată de Biblie era la fel de sublimă, dar inexistentă, ca şi cea de pe vremea Verginicăi.

Aşadar, între anii 1955 şi 1994 “Domnul” Pucios n-a coborât nici măcar odată, prin Verginica şi prin Maria, aşa cum pretind astăzi liderii pucioşi: însoţit de îngeri de lumină, cu slavă şi mărturisire văzută exclusiv de către cei aleşi.

Farsa capătă valenţe meşteşugite, infracţionale chiar, abia pe vremea Mihaelei, care vine la conducerea sectei prin anul 1990. Mihaela realizează că scamatoriile cu “coborârea Domnului, alunecând pe-o rază” formată din trei funii de lumină, dar mai ales încuibarea Lui într-un trup adormit, sunt cusute cu aţă albă, şi de aceea ea decide să schimbe radical “macazul”: de acum încolo, “Dumnezeul” Pucios va coborî altfel, ca o suflare de vânt care vine repede şi-i şopteşte numai ei la ureche cuvinte magice, sosite din cer.

Alţi 20 de ani au urmat de atunci şi până azi cu această stratagemă nouă, care s-a dovedit a fi la fel de eficientă ca şi cea dinainte, în racolarea unor gură-cască ca adepţi dedicaţi full time. Simpatizanţii pucioşilor şi simplii vizitatori, în cazul în care voiau să ştie mai exact “cum vine Domnul” la Pucioasa, erau păcăliţi însă cu o altă poveste. Lor li se spunea că Glasul Domnului se auzea venind ca o suflare de vânt, care se aude glăsuind deasupra Templului de la Pucioasa numai de către “cei aleşi”, iar cei aleşi sunt în număr de paisprezece. În realitate, “cei aleşi” erau numai unul: Mihaela Tărcuţă, care însă îi instruia pe adepţii pucioşi consacraţi că de fapt nu numai ea, ci şi Nicuşor aude “Cuvântul” odată cu ea. Niciodată însă nu le spunea adepţilor cealaltă minciună, pe care le-o spunea vizitatorilor de ocazie: că primitorii ar fi în număr de 14. Măcar această lipsă de consecvenţă ar fi trebuit să le dea de gândit celor din anturajul ei apropiat.

În realitate, ”Cuvântul” de la Pucioasa este o pură invenţie a Mihaelei, inspirată sau nu de duhurile întunericului, căci “Coborârea Cuvântului” avea loc întotdeauna adânc după miezul nopţii. De câţiva ani doar, pentru a diversifica tematicile abordate şi pentru a da mai multă culoare şi credibilitate comunicărilor venite “de dincolo”, Mihaela a transformat “Cuvintele” de la Pucioasa, din monologuri devenite plictisitoare prin repetarea aceloraşi platitudini, în adevărate scenete de teatru, în care personajele vorbesc unele cu altele, se consultă şi îşi fac planuri comune, iar Mihaela stă ca un spectator şi “ascultă” vorbirea lor, consemnând-o totodată în scris, pe caiete, ca să rămână şi posterităţii:

“Cobor cu greu în ziua aceasta, căci găsesc neputinţă la porţi, şi le întăresc în răbdare […] O, numai umilit trebuie să stau şi să grăiesc înaintea omului! Nu pot să lucrez aşa cum este de lucrat […] Plâng ca un neputincios, Eu, Cel Atotputernic, […] Sunteţi în aşteptare ca să intraţi în carte, o, Verginico, tu şi păstorul Daniel. Avem neputinţă în porţi, tată. Lucrăm cu bucăţica. […] Aşa e soarta lui Dumnezeu între ai Săi.
Dar acum să vedem cum Ne aşezăm în carte în ziua aceasta de cuvânt, o, Verginico. Amin.
— Ne aşezăm, Doamne, la lucrul cuvântului de azi[…] O, avem durere şi jale de la cei ce se împotrivesc cu mintea lor şi cu cuvântul lor cel necredincios şi duşmănos, şi care au fost cândva mărturisitori şi au spus „Da, Doamne, cred, Doamne“. […] Cu păstorul Daniel mă voi sprijini în ziua mea de sărbătoare şi împreună vom pune masă de cuvânt pe masa poporului Tău cel de azi credincios, ca să luăm apoi şi să ducem peste tot pe unde sunt cei ce au fost şi mai sunt. […] Aş voi să grăiesc mult, […] Sunt cu păstorul Daniel şi aşteptăm să fie putere în porţi ca să putem lucra cuvânt cu despicare pentru atâtea taine greu de înţeles de pe pământ, şi venim noi din cer ca să le despicăm şi să arătăm lucrarea lor. Avem cu noi însoţitori dintre cei care au fost şi au venit şi ei, şi i-am luat martori pentru cele ce vom grăi în ziua aceasta de cuvânt.
O, Doamne, întăreşte puterea cea din porţi! Sfinţii cei tămăduitori, toţi să dea darul cel alinător pentru neputinţa celor ce ne ţin ca să venim şi ca să cuvântăm. Amin.
— O, Verginico, o, tată, e mare durerea Noastră de la cei ce Ne-o fac, şi ea se dovedeşte că este. Ne vom alina lucrând, tată, Noi şi cei ce Ne poartă ca să cuvântăm.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.67 )