[mariamargareta]

288. “Schimbarea la Faţă” de la Noul Ierusalim - Pucioasa (II)

Apoi Nicuşor ia textul scris de Mihaela şi îl transcrie pe calculator, apoi îl publică pe intrenet. De obicei, personajele scenetei care erau puse să se converseze cu “Domnul” lor erau alese din panoplia sfinţilor consacraţi sau a îngerilor, dar când inovaţia a devenit deja un obicei, Mihaela a băgat în vorbă cu mult curaj şi tupeu unele persoane mai puţin “sfinte”, precum Adam cel vechi de zile, episcopul Vasile Târgovişteanul, patriarhul Teoctist, Simion Zidaru sau Dănciucă Gheorghe. Treptat, treptat, “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa a devenit o ciorbă spiritistă în care se amestecă în vorbă spunând vrute şi nevrute “sfinţii”, “arhanghelii” şi morţii de rând. Contestaţi tot mai insistent pe blogul mai sus amintit, liderii pucioşi au venit în ultima clipă cu o altă inovaţie: venirea “Domnului” de la Pucioasa este aidoma cu Schimbarea la Faţă a lui Iisus, ce pe care o relatează Biblia. Duhul mortului Dănciucă Gheorghe susţine cu curaj această nouă “găselniţă” pucioşească:

“O, nu e ca pe pământ, ci e ca în cer lucrul Domnului azi peste voi, când El coboară cuvânt la voi şi grăieşte cu ai Săi în cer înaintea ucenicilor de pe pământ martori ai coborârii Lui, aşa cum Domnul a arătat pentru orice minte că El cu sfinţii vine şi cu ei lucrează şi grăieşte în venirea Sa celor de pe pământ, şi grăieşte Domnul cu ei durerea Sa, aşa cum a lucrat El în sfat cu sfinţii Lui pe muntele Tabor, de o parte şi de alta avându-i pe Moise şi pe Ilie, şi prin care a arătat Domnul taina celor înviaţi prin Hristos. O, aşa stă Domnul azi cu noi în sfat, de o parte şi de alta avându-ne şi grăind cu noi durerea Sa, şi pe care o grăim şi vouă, şi e lipsă de putere pentru sarcina coborârii Domnului cu cei din cer, cu sfinţii Lui de o parte şi de alta, cu oştire cerească, ţinându-se ea după Domnul în coborârea Sa cu sfinţii Săi, cu lucrători din cer pe pământ ca pe muntele Tabor.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 decembrie 2010)

Interesant este că spiritul lui Dănciucă Gheorghe vorbeşte aici despre o “lipsă de putere” a liderilor pucioşi, care trebuie să primească din cer “Cuvântul”, deşi “Domnul” lor ar trebui să vină cu putere multă şi cu slavă, iar puterea Lui să se răsfrângă şi asupra primitorilor. Lipsa de putere mărturisită este de fapt de dezvăluire a lipsei de putere a celui propovăduit, iar martorii Verginica şi Dănciucă Gheorghe sunt “proptelele” care se străduie să legitimeze o credibilitate care este de mult compromisă.

Deosebirile dintre evenimentul istoric al Schimbării la Faţă şi scenariul cu acelaşi nume inventat de pucioşi sunt însă decisive, demascând demersul liderilor pucioşi ca pe o farsă meşteşugită.

Mai întâi, să reţinem că alegerea lui Moise şi a lui Ilie dintre toţi drepţii Vechiului Testament nu este deloc întâmplătoare, deşi Biblia consemnează că şi alţi drepţi, precum Noe, Daniel şi Iov, erau bineplăcuţi ai Domnului şi chiar erau consideraţi ca nişte adevăraţi exponenţi ai dreptăţii:

“Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu. […] Apoi Noe, Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor”. (Iez. 14: 14,20)

Şi atunci, de ce au fost aleşi ca martori tocmai Moise şi Ilie? Pentru că, în afară de Enoh, aceştia sunt singurii despre care Biblia relatează că au fost suiţi cu trupul la cer. Aşadar, ei nu au gustat moartea, deci nu au intrat niciodată în ceata morţilor, deci aducerea lor pe muntele Taborului nu poate fi asimilată de nimeni ca o şedinţă de spiritism. Moise şi Ilie erau veniţi în trup viu, deci Dumnezeu excludea astfel orice acuzaţie de “grăire cu morţii”, sau “chemare de duhuri” care erau condamnate cu asprime în toate timpurile, ca urâciune în faţa lui Dumnezeu:

“Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii.
Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta.” (Deut. 18: 10-12)

În al doilea rând, însăşi prezenţa lui Hristos întru slavă era o prezenţă în trup. Iisus a fost cu trup şi înainte, şi în timpul, şi după Schimbarea Lui la Faţă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre “Hristosul” Pucios, care mărturiseşte despre sine că nu este venit cu trupul, ci este venit în duh:

“... Pace vouă! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ ca să-Mi culeg un popor şi să-i vorbesc tainele cele pentru vremea aceasta. Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 30 aprilie 1955)

Aşadar, duhul de la Pucioasa care se pretinde a fi “Duhul lui Hristos” se schimbă la faţa sa cea nevăzută (find duhovnicească, trebuie că este o faţă nematerială), care se face văzută doar în faţa liderilor pucioşi. Aceştia, asemenea celor trei apostoli care râvneau să facă trei colibe pentru Iisus, Moise şi Ilie, au purces de i-au făcut duhului pucios o “colibă” cu 33 de cornişe la Glodeni, pe care au numit-o apoi “Templu”.

În al treilea rând, o deosebire majoră se referă la calitatea personajelor care intră în dialog. În timp ce Hristos a ales să vorbească despre patima Sa doar cu Moise şi cu Ilie, aceşti doi “corifei” ai Vechiului Testament, dialogurile dintre duhurile de la Pucioasa se poartă pe de o parte între “duhul lui Hristos” (un duh suspect, care nu vine cu peceţile doveditoare ale învierii, aşa cum a venit Hristos Cel înviat în faţa lui Toma, ci pretinde că pentru a putea veni la pucioşi mai întâi s-a destrupat şi şi-a lăsat trupul în ceruri) şi pe de alta duhuri ale unor morţi de rând, aşa cum am mai amintit (Simion Zidaru, Dănciucă Gheorghe, episcopul Vasile Târgovişteanul, Virginia Tudorache-Stoica, etc.). Celelalte duhuri, care intră şi ele cu aplomb în dialogul de la Pucioasa, vin cu denumiri împrumutate de la sfinţi, şi sunt scoase în faţă de liderii pucioşi dinadins, în intenţia de a spori credibilitatea mascaradei de la Pucioasa.

Poate cel mai interesant este cazul duhului pucioşesc care se pretinde a fi “duhul lui Ilie”. Acesta apare sistematic în ultima vreme în dialog cu “Hristosul” Pucios, la data serbării Sfântului Ilie de către pucioşi ( 2 august, pe stil vechi), dar apare doar “cu duhul”, deci despărţit de trup!! Avem de-a face aşadar cu o situaţie paradoxală: atât “Hristosul” Pucios, cât şi “Sfântul Ilie” Pucios se dezbracă în cer de trupurile lor şi coboară doar “cu duhul şi cu cuvântul” pe pământ, la Pucioasa. Din Sfântul Ilie cel râvnitor în trup a rămas doar o strigare în pustie, care se pretinde râvnitoare în duh:

– Sunt strigarea Ta cea plină de râvnă dumnezeiască, Doamne. […]strig eu la om aşa cum am strigat cât am stat cu trupul văzut între oameni, căci duhul meu râvnea cu foc în Duhul Tău, şi mă durea ca şi pe Tine de pierderea omului. Strig acum la om, şi slăvesc ziua venirii mele în cele ce nu se văd şi, strigând la om, slăvesc ziua mea cea de la Tine. Strig la om, că mi-e jale de jalea Ta, ca şi atunci mi-e jale, şi merg peste pământ cu jale şi îţi curăţ pământul de lucrarea omului, ca să-l îndemn pe om spre Duhul Tău, Care îl strigă de la el la Tine […] Duhul meu este plin de durere pentru voi, oameni care rătăciţi fără de mângâiere […].” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 2 august 2005)

Această repetată destrupare a celor doi poate fi asimilată cu o repetată moarte a trupului, căci ce altceva este despărţirea duhului de trup? Dar atunci de ce a mai înviat Hristos? Ca să moară şi a doua, şi a treia, şi a n-a oară, atunci când coboară cu duhul la impostorii pucioşi? De ce s-a mai suit Ilie du trupul la cer, dacă la fiecare revenire a sa pe pământ la impostorii pucioşi se dezbracă de trup ca şi de o haină prea incomodă, pe care o lasă în ceruri?

Aberaţiile pucioşeşti, la o analiză mai atentă, se dovedesc a fi o echilibristică fragilă între penibil şi ridicol, între confuz şi ilogic, între tragic şi comic.