[mariamargareta]

293. Pucioşii propovăduiesc învăţăturile mincinoase denunţate de Apostolul Pavel în Epistola Întâia către Timotei (partea I: oprirea de la bucate) (IV)

Cea de-a doua aserţiune pusă de liderii pucioşi în gura “omului bisericii” este şi cea analizată de ei: “toate bucatele sunt curate”.

Am văzut mai înainte că logica pe care ei o folosesc aici este intenţionat contorsionată şi trunchiată, pentru a “demonstra” că de fapt “ bucatele nu sunt carne”, şi tocmai de aceea sunt ele curate. Ei ignoră în mod deliberat raţionamentul şi concluzia Scripturii care spune că nici o mâncare “nu poate să-l spurce” pe om, pentru simplul fapt că ea intră şi iese din om pe cale naturală.

Şi aşa, cu iuţeala de mână a liderilor pucioşi şi cu nebăgarea de seamă a adepţilor lor s-a scris istoria. Pucioşii au “demonstrat” că însăşi Scriptura “arată” limpede că nu vorbeşte despre carne, ci despre “bucate care nu sunt carne”.

O nouă etapă în diabolizarea cărnii ca aliment este atinsă atunci când, împreună cu ţuica, ea este incriminată ca fiind “pâinea cea amară a îngerilor răi”, care alungă pe îngerii păzitori ai oamenilor. Consemnăm aici şi o definiţie pucioşească în premieră: “băutura cea tare este duh rău”:

“O, oamenilor, strigă duhurile îngerilor la voi! Ce mâncaţi voi? Ce beţi voi? Ce mănâncă şi ce bea sufletul vostru? Carnea şi ţuica v-au lăsat fără îngeraşi păzitori. Până când mâncaţi şi beţi? O, voi aveţi şi suflet, nu numai trup. De ce vă place pâinea îngerilor răi, pâinea cea amară? Îngerii răi vă îndeamnă să staţi fără Dumnezeu, fără îngerii cei din cer. Cine bea ţuică, acela nu mai are aproape pe îngerul păzitor, căci băutura este desfrânare. Ce altceva poate fi băutura cea tare? Ea este duh rău, şi cu ea se hrăneşte omul cel nepăsător de suflet.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 21 11 1997)

O obiecţie incomodă pentru pucioşi ar putea-o însă ridica toţi contemporanii Verginicăi, care au văzut-o mâncând carne pe când trăia. Pe bună dreptate, ei se pot întreba: Dacă Dumnezeu a fost permanent cu Verginica, iar Verginica a mâncat carne, această “pâine cea amară a îngerilor răi”, cum de a fost posibil să coexiste aceste două situaţii care se exclud reciproc? Liderii pucioşi anticipează însă şi acest scenariu incomod şi-l contrează aşa cum ştiu ei mai bine. Ei pun în “gura” duhului Verginicăi cuvinte meşteşugite, de apărare. Duhul Verginicăi pretinde că Verginica a mâncat carne din calcul, procedând cu duplicitate ca fariseii, ca să nu-i îndepărteze pe adepţii care veneau spre ea şi care n-ar fi suportat o asemenea “grozavă” interdicţie. Argumentaţia este falsă, deoarece se ştie despre mulţi monahi şi monahii care din convingere personală (şi nu impusă din afară, cu forţa) nu mănâncă vreodată carne; dintre aceştia s-ar fi găsit destui simpatizanţi şi destule admiratoare care să vină spre Verginica, dacă ar fi aflat că “Verginica este cu Domnul (şi invers, evident)” Cu această ocazie este din nou blamată căsătoria, dar şi alte interdicţii se pregătesc la orizont: renunţarea la peşte, ouă şi lapte. Pentru prima dată se anunţă că peştele este mult mai rău decât carnea, pregătindu-se incriminarea lui oficială şi apoi scoaterea lui definitivă de pe masa creştinului (cei care ştiu adevărata motivaţie a scoaterii peştelui de pe masa adepţilor pucioşi pot mărturisi că de fapt cauza reală a acestei inovaţii pucioşeşti este faptul că Mihaelei pur şi simplu nu-i plăcea peştele):

“Ziceţi că eu am mâncat carne, aşa cum zic despre Domnul cei care zic că Domnul a mâncat carne şi peşte. O, dacă eu n-aş fi mâncat carne, aşa cum ar fi voit Domnul, nimeni nu s-ar mai fi apropiat de această lucrare, că n-ar fi lăsat carnea ca să vină să asculte de la Dumnezeu. Dacă eu nu mâncam carne, ar fi fost vândut strigătul lui Dumnezeu încă din scutece. Şi dacă n-ar fi îngăduit Domnul însuratul şi măritatul şi născutul copiilor voştri şi traiul cel plăcut omului, n-ar mai fi putut Domnul să Se facă cuvânt în vreme de întuneric şi de fărădelege, căci vânzători ar fi fost toţi cei care ar fi trecut pe la gura izvorului acesta. Dar Domnul vă spunea încă de pe atunci că vine vremea cea cerească pe pământ şi nu va mai mânca creştinul carne şi ouă şi lapte, căci creştinul va fi pregătit cu pregătire mare pentru ziua Domnului, Care vine pe norii slavei pe pământ ca să stea la masă cu poporul Lui cel sfânt. Peştele pe care-l mâncaţi voi este mult mai greu pentru sufletul omului şi pentru trupul omului, este mult mai rău decât carnea. Vaca şi oaia şi găina nu mănâncă mortăciuni, dar peştele mănâncă trup de om, sânge de om, spurcăciune din om. Peştele mănâncă trup de vietăţi din ape, mănâncă toată necurăţia care este dată de oameni pe ape, şi nimic nu mai este curat în ape.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 13-12-1997)

Dacă peştele e “mult mai rău decât carnea”, de ce nu s-a început campania de “purificare” a meniului pucioşilor cu peştele, ci cu carnea? De ce în continuare, din 13-12-1997 şi până astăzi, liderii pucioşi vorbesc neobosit despre neajunsurile cărnii, dar aproape deloc despre peşte, iar interdicţia lor la consumul de carne devine imperativă? De ce a mâncat Domnul Iisus Hristos peşte, în loc să mănânce carne? În antichitate erau mai multe războaie sângeroase decât astăzi, iar apele erau mult mai înroşite de sânge de om decât acum. De ce creştinii foloseau peştele ca ideogramă tainică de recunoaştere a religiei lor?