Practica cea mai potrivita in acest sens a impartasirii continue sau frecvente e calea de mijloc, anume a impartasirii duminicale, care evita extremele periculoase duhovniceste atat ale impartasirii anuale sau de patru ori pe an, dupa marile posturi bisericesti, cat si ale celei zilnice. Impartasirea duminicala implica zile de post, rugaciune zilnica sustinuta, Spovedanie si pocainta. Citirea de fiecare data a Canonului de Impartasanie il face pe credincios sa constientizeze nevrednicia personala, oricat de nevoitor si rugator ar fi el, cat si nespusa dragoste a lui Dumnezeu fata de om.
Prima practica, anume impartasirea duminicala (deasa) este tipic rasariteana, ea punand accentul pe pregatirea ascetica prealabila prin Spovedanie si post. O asceza continua, lipsita de Euharistie, poate naste mari probleme duhovnicesti, facand din nevointe scop in sine si indepartare de Izvorul Vietii. Se poate ajunge chiar la inselarea ca Euharistia se primeste in urma eforturilor personale, ca un merit.
Cea de-a doua cale, anume impartasirea de patru ori pe an (rara) este tipic apuseana, ea fiind adoptata insa si de unii teologi ortodocsi din diaspora, insistand pe Euharistie fara asceza, minimalizand importanta pregatirii ascetice, a Spovedaniei si a postului. Aceasta duce insa la banalizare si formalism. Pentru a nu cadea din dreapta credinta, trebuie sa nu stam prea departe de Sfintele Taine, insa niciodata sa nu ne apropiem fara de "credinta si frica", fara post, rugaciune si pocainta.
|