Prima întâlnire între minte și diavol e la linia momelii pe care o flutură el în văzul minții. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmașul stăruie cu ea, o ceartă mai sclipitoare, ca să facă iubită minții. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a reușit să fure mintea cu momeala și să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.
Mintea însă se trezește că a fost furată de gândul străin și că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire, iar când își dă seama de ea însăși și de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce la dânsa? Aici e lupta, și clipele sunt scumpe; și de cele mai multe ori viața întreagă a unui sau a mulțime de inși atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiți la minte din partea poftei sau a iuțimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmașul aprinderea sa. Prin urmare, ostaș al lui Hristos, lupta trebuie să fie dată grabnic și după lege.
Dumnezeu nu te-a părăsit, chiar dacă pe ecranul minții tale au apărut gânduri și imagini de hulă împotriva lui Dumnezeu și te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. răbdarea însăși a războiului e ultima ta rugăciune.
Vicleanul are două feluri de momele, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este și o “ispită a mântuirii” în care au căzut mulți înșelați, zicând că-s mântuiți, când de fapt ei n-au săvârșit nici alergarea și nici după lege n-au luptat. Este și ispita sfințeniei, este și ispita misiunii sau a trimiterii de la “Dumnezeu”, precum este și ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mințile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă și să se socotească a fi și ajuns sfințenia, misiunea, mucenicia și celelalte năluci ale minții înșelate.
Au și ei o osteneală: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme și ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înșelătorului de minte, ca să-i chinuiască.
Câte unii mai aprinși la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziți nu de vreo virtute, ci de unirea de sine. Având aceștia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhul răului să-i amăgească desăvârșit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necurați la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează Satana luând chip mincinos al lui Hristos și, grăindu-i cu mare blândețe, îi trântește o laudă, cu care-l câștigă fulgerător și poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă (Matei VIII, 19) și cu chinuri ce duce la Împărăție, umblă după “plăceri duhovnicești”. Iată-l cu momeala de gât. De-acu, după oarecare școală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câștigată desăvârșit și-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine și în Hristosul lui, încât și moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.
Iată cum “puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat și ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă bietului om mintea, i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui “Dumnezeu” (dumnezeu care l-a înșelat pe el) (Numeri XXV, 7-13).
Când stai de vorbă cu câte unul din aceștia, te uimește convingerea și siguranța lui, uneori legătura cu judecată a cuvintelor lui, și nu poți prinde repede că stai de vorbă cu un înșelat și un sărit din minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minții, de la care apoi toate meșteșugurile vicleanului trebuie să-și dea arama pe față. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghițit-o și care, de cele mai adesea, e căderea la laude, cu care tatăl minciunii și-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit de minte.
Și nu e mare mirarea, căci zice un filosof: e destul să primești în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fii prăpăstenie, la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putință. De aceea Biserica enumeră printre păcatele minții și prejudecățile.
Până nu vom ajunge de aceeași părere cu Dumnezeu despre viața noastră pământească, precum și despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea liniște în suflet, nici unii cu alții și nici sănătate în trup și nici în orânduirea omenească.
Trebuie să ne plecăm înțelepciunii atotștiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmărește înțelepțirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecăm capul și vrem și noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea căpătăm liniștea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre.
Din CARAREA IMPARATIEI de Arsenie Boca
|