Am gasit la un moment dat o explicatie foarte interesanta - dupa parerea mea - data dependentelor. Exista in sufletul fiecaruia dintre noi un gol. De-alungul vietii, ne straduim sa umplem acel gol, pentru ca adesea prezenta lui in fiinta noastra este dureroasa. Unii dintre noi cred ca banii, multi bani vor astupa nelinistea aceea din noi. Dar, sunt oameni bogati, foarte bogati, care recunosc ca totusi ceva lipseste, chiar daca isi pot permite absolut orice. Altii dintre noi, credem ca familia este cea care va umple golul nostru sufletesc. Si construim si ne implicam si muncim din rasputeri pentru a zidi o famile trainica. Ne uitam la ceea ce avem, vedem ca este bine - dar, tousi, parca un dor necunoscut ramane viu in noi. Alcoolicii incearca sa-si anestezieze durerea golului din inima lor. Si asa mai departe. Nu exista nici un om care sa nu poarte cu sine aceasta nevoie de "ceva", pe care il cauta adesea in locuri gresite ...
Se pare ca acel gol al fiintei noastre are un anume contur. Iar noi ne straduim, la fel ca si copiii mici care invata sa deosebeasca formele - si au acele jocuri in care trebuie sa puna patratul in conturul patrat, piramida in conturul triunghiular - sa punem diferite lucruri, de forme diferite, intr-un anumit contur ... iar aceste incercari nu prea izbandesc. Pentru ca, acel contur al golului din fiinta noastra, se potriveste doar formei lui Dumnezeu. Atunci cand Il punem pe El sa umple vidul existentei noastre, doar atunci putem fi cu adevarat vii.
Desigur, imaginea de mai sus este doar o descriere plastica a nevoii noastre de comuniune cu Dumnezeu ... Dar, dincolo de ea se afla un adevar, si unul foarte important: nu vom putea simti sensul si plinatatea acestei vieti decat daca Domnul se afla in centrul ei. Nimeni si nimic altceva.