Ovidiu,nu stiu ce sa-ti spun,stiu ca esti un om profund si cu picioarele pe pamant,si nu stiu daca as putea exprima astfel incat sa fiu destul de explicita ,in ceea ce-am vrut sa spun despre iertarea de sine,cred ca mai degraba ar suna a toleranta fata de sine,toleranta fata de caracterul propri pe care,oricum nu-l putem modifica cu desavarsire.
Nu prea m-am gandit la teoria;"i-am dat lui cutare una-n cap,dar trebuie sa ma iert ca asa e bine!!!...",NICIDECUM!Mai degraba m-am referit la acea iertare de sine de care omul are nevoie la un moment dat,nu la resemnare sau egoism.Eu vorbesc din experienta,am avut dese momente in viata in care ma consideram vinovata pentru tot felul de fleacuri,pentru orice cuvant spus ne la locul lui,adresat familiei mele,pentru care eram de fapt provocata pe nedrept,pe mine ma mustra constiinta si simteam o apasare de suflet.Si asa pana cand intr-o zi nu-mi mai puteam controla aceste stari si cadeam intr-un stress aproape nejustificat,si ma macinam si nu mai puteam sa-mi explic ceea ce se-ntampla cu mine.Atunci am realizat ca am fost prea aspra cu mine,chiar daca cei din jur cu destula nepasare isi permiteau sa raneasca,cat de putin.Si am realizat ca in acest fel incepeam sa ma inhib tot mai mult,sa-mi piara energia pozitiva din interiorul meu,si de asemeni sa nu mai pot fi folofitoare celor din jur.Un om care nu se poate ajuta pe sine ,nu poate ajuta nici pe ceilalti.M-am gandit ca trebuie sa fie vorba si de anumite dereglari ale sistemului propriu psihologic si astfel am inceput sa-mi controlez starile de decadere in care aveam tendinta sa ma afund atunci cand ma consideram vinovata pentru diferitele dispute sau lucruri marunte,care oricum exista printre oameni.Nu suntem perfecti,oricat am incerca sa atingem acest lucru pe pamant,am fost creeati cu aceasta imperfectiune,tocmai pentru a nu ne asemana,probabil,cu Creeatorul nostru,si asa trebuie sa ramanem.
Sincer,nu stiu cum ar trebui sa ma exprim ca sa ma-ntelegi,imi este destul de greu sa-mi explic si mie insami...Asa ca,e bine asa cum este,si Clausemi are si ea dreptate din perspectiva pe care a descris-o.In definitiv toti avem dreptate atata timp cat ne exprimam opiniile din propriile convingeri cladite in timp si spatiu din experientele cumulate,din educatia primita,si,de asemeni din bagajul genetic cu care am fost inzastrati.Cred ca totul se rezuma la faptul ca nu suntem buni sau rai,suntem doar diferiti,toate motivele care ne determina sa fim intr-un fel sau altul sunt trecute prin filtrul imens al psihologiei complexe care exprima viata pe pamant.
|