de la parintele Stainhard:
"....3. Grea este iertarea rubricata sub numarul 2, insa mai greu ne este a ne ierta pe noi insine. Iertarea aceasta de sine reprezinta probabil etapa care implica efortul cel mai penibil si mai sustinut intru biruirea poftei de infrangere si de adapostire in deznadejde salașluitoare in tot omul pacatos, prototip al defetistului integral.
Dupa ce ne-am cait amarnic, ne-am marturisit fara reticente, ne-am indeplinit canonul, am facut penitentă, ne-am cerut din inima, suflet si cuget iertare si am varsat lacrimile ispasirii, urmeaza ca, in deplina smerenie si nu fara cutremur, sa ne iertam pe noi insine. Psalmul 50, desigur, ne indeamna sa ne cunoastem faradelegea si vrea sa ne fie pacatul nostru pururea in fata noastra. Iata un sfat admirabil. Dar pastrarea aceasta a pacatului in cugetul nostru sa nu inceapa a dospi si a se preface in izvor de inveninare si de cadere in obida pentru care nu exista leac. Amintirea vie a pacatului poate fi salutara; nu-i mai putin adevarat ca poate declansa otravirea lenta a constiintei. Scriitorul francez crestin Georges Bernandos pune pe drept cuvant accentul asupra acestui soi de iertare cu atat mai anevoios de adus la implinire cu cat vine in contradictie cu invartosarea inimii noastre si cu funciara noastra rautate. Suntem atat de rai si de invartosati cu inima incat, ferecati in limitele orizontului nostru stramt si imbacsit, abia de ne putem inchipui ca exista putinta iertarii. Ne asemanam unor trogloditi pe care nu-i poarta gandul pana la conceperea marilor palasuri presarate pe antinsul lumii contemporane...." pus pe poezie.ro de Adina Sticescu
deci parerile par impartzite in aceasta privintza...
|