Cu orice rugăciune putem dobândi adevărata rugăciune a inimii. Și cu citirea Psaltirii, dacă o facem cu mare credință și luare aminte, și cu metaniile, și cu acatistele, și chiar cu cântarea cea duhovnicească, și cu postul, și cu privegherile de toată noaptea. Sfinții Părinți, însă, au ales rugăciunea lui Iisus pentru a dobândi rugăciunea inimii, ca cea mai potrivită: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul“.
Mai mare decât rugăciunea inimii însă este extazul, răpirea minții, numită de Părinți „vedere duhovnicească“, când se curățește văzduhul inimii. La această treaptă au ajuns Moise și Ilie, când s-au învrednicit să vorbească cu Dumnezeu și să vadă slava Lui. Și mai ales Sfântul Apostol Pavel, care „a fost răpit până la al treilea cer, în trup sau afară de trup, Dumnezeu știe“ . Că nici el nu știa. În ultima treaptă a rugăciunii, puterile sufletești rămân la om, dar le poartă Duhul Sfânt unde voiește, că omul nu le mai poate conduce. Mintea omului în acel moment se topește de focul dumnezeirii, ca ceara în foc și nu mai are lucrarea ei. Cei cu înțelegere omenească nu pot pricepe înțelepciunea Duhului Sfânt. Nici descoperirile din vremea rugăciunii nu le poate tâlcui cel ce le-a văzut, ci altul mai înalt decât el. Cum a fost proorocul Daniel. El nu-și putea explica descoperirile cele dumnezeiești, ci i le explica arhanghelul Gavriil. (arhim. Cleopa Ilie, Convorbiri duhovnicești)
|