Mulţi oameni sunt obsedaţi de frumuseţea trupului, aceştia uitând că frumuseţea vine şi din suflet.
La Sfântul Siluan Athonitul am găsit nişte rânduri extraordinare. Acesta spune: “Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascul­tător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a în­ceput să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumneze­iesc; iar când a ajuns de treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.
Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.
Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi, dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică s-au schim­bat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.”
Viaţa schimbă deci trăsăturile şi le face plăcute sau neplăcute, în funcţie de starea de apropiere sau depărtare de Dumnezeu. Duhul Sfânt luminează sufletul şi faţa, iar lipsa lui din cauza păcatelor şi a nepăsării o fac de nerecunoscut.
Deci, cei care sunt obsedaţi că nu au frumuseţe, să nu dispere. Soluţia nu o reprezintă bisturiul, ci cercetarea propriei conştiinţe, spovedania, mersul regulat la biserică, ţinutul posturilor şi facerea de bine.