Ce putem face în acest scop? Iată un prim exercițiu. Puteți să-l încercați când nu aveți absolut nimic de făcut, când nimic nu vă împinge într-o parte sau cealaltă, și când vă permiteți cinci minute, trei minute, o jumătate de oră de inactivitate. Așezați-vă și spuneți: „Stau; nu fac nimic; sunt hotărât să nu fac nimic timp de cinci minute“. Destindeți-vă apoi și în tot acest timp (la început nu veți rezista mai mult de două, trei minute) repetați: „Mă aflu în prezența lui Dumnezeu, în prezența mea însumi și a întregului mobilier care mă înconjoară, sunt liniștit, fără să mă mișc.“ Evident se impune o precauție: trebuie să hotărâți că, în timpul celor două sau trei minute pe care vi le-ați fixat, ca să învățați că prezentul există, nu vă veți lăsa smulși din el de apelul telefonului sau de soneria de la ușă, sau de un impuls energic și brusc care vă împinge să executați, de îndată, ceva ce așteaptă de zece ani! Dacă vă deprindeți să faceți astfel în momentele pierdute ale zilelor voastre, atunci când veți fi învățat să nu vă agitați lăuntric și să rămâneți cu totul liniștit și fericit, pașnic și senin, exersați-vă apoi într-un interval de timp lung, pe care ulterior îl veți putea prelungi și mai mult.
Când veți fi dobândit această liniște, această seninătate, va fi necesar să vă deprindeți a opri timpul nu numai în momentele când el trenează sau când, oricum el tot s-ar opri, ci și în momentele când se accelerează, când devine exigent. Iată cum trebuie să procedați: sunteți pe cale să faceți ceva ce socotiți că este util; sunteți convinși că dacă vă veți opri, pământul se va opri și el; dacă la un moment dat hotărâți: „mă opresc!“, veți face descoperiri interesante. Veți descoperi, în primul rând, că pământul nu se oprește și că întreg universul – dacă reușiți să vi-l închipuiți – poate aștepta în timp ce atenția voastră e îndreptată în altă parte…
Cel mai simplu mod de a proceda e de a avea un deșteptător. Întoarceți-i soneria și spuneți: „Bun! Lucrez fără să mă uit la ceas, până sună soneria“. Acest amănunt este foarte important, căci trebuie să pierdem obișnuința de a privi ceasul… Când deșteptătorul sună, știți că, în următoarele cinci minute, lumea a încetat să existe și că sunteți ferm hotărât să nu părăsiți lucrul în care vă aflați. Acest timp aparține lui Dumnezeu și vă instalați în acest timp al lui Dumnezeu cu liniște, tăcut, pașnic… La început vă veți da seama cât e de greu și veți descoperi brusc că e de primă urgență să terminați cutare scrisoare, să citiți cutare pasaj. În realitate, vă veți da foarte repede seama că puteți prea bine amâna această ocupație timp de trei sau cinci, chiar zece minute, fără să se producă nici o catastrofă. Și dacă aveți de făcut o muncă ce cere toată atenția voastră, veți constata că o puteți face mai repede și mai bine!
Pot să vă dau un alt exemplu. La începutul carierei mele medicale, îmi părea că sunt nedrept cu pacienții mei care-și așteptau rândul, când examenul unui bolnav îmi răpea mai mult timp. Așa că, prima zi, am făcut eforturi să fiu expeditiv. Mi-am dat seama că la finele zilei nu mai aveam nici cea mai mică amintire despre persoanele examinate, fiindcă tot timpul vizitelor, privirea mea de vizionar se cufunda dincolo de bolnavul din fața mea, în sala de așteptare, ca să-i număr pe toți cei ce nu se aflau cu mine! Rezultatul era că trebuia să pun din nou toate întrebările pe care le pusesem deja, să refac de două sau trei ori examenele la care procedasem; când consultația se termina, nu mai știam pe ce lume mă aflu. Probabil nu toată lumea este ca mine, se poate să aveți memorie mai bună, dar redau această anecdotă ca exemplu, pentru a sublinia ce ni se poate întâmpla tuturor. Înțelesei atunci că eram lipsit de conștiință profesională și mă hotărâi să procedez de acum înainte ca și cum pacientul care era în cabinetul meu era singurul. Îndată ce mă surprindeam gândind: „trebuie să mă grăbesc“, mă așezam și angajam cu bolnavul meu o scurtă conversație de câteva minute, pentru a mă împiedica să mă grăbesc. După două zile am constatat că nu mai aveam nevoie de această stratagemă: puteam de acum încolo să fiu total prezent față de munca mea, și la sfârșitul convorbirii îmi dădeam seama că pierdusem de două ori mai puțin timp decât înainte, deși acum văzusem și auzisem totul. Începând de atunci am dat deseori sfaturi de acest fel, la numeroase persoane cu ocupații foarte variate; totdeauna ele au fost eficace. Deci, dacă faceți aceste exerciții – oprind la început timpul imobil, apoi timpul care încearcă să se scurgă cu toată viteza - , dacă vă opriți spre a spune nu, veți vedea că din momentul în care veți fi învins tensiunea lăuntrică, agitația interioară, febrilitatea și anxietatea voastră, timpul se va scurge într-un ritm cu totul normal. Puteți ajunge oare să vă convingeți că un singur minut se scurge în fiecare minut? Totuși așa este! E poate ciudat, dar adevărat, cu toate că cinci minute pot fi comprimate și se pot scurge în 30 de secunde! Nu e deloc așa; fiecare minut are aceeași durată ca minutul care urmează, fiecare oră durează cât și ora următoare. Nici o catastrofă nu se produce. Imi veți spune: „voi găsi oare timp să fac totul?“ Vă voi răspunde după modelul rusesc: „Dacă n-o să muriți înainte, veți avea!“ Și iată alt dicton de același fel, care într-o zi sau alta vă va putea fi de ajutor: „Nu vă faceți griji despre moarte. Când va veni voi nu veți mai fi, cât timp sunteți ea nu este.“ Principiul este același: „de ce să-ți faci griji despre o situație care se va rezolva de la sine?
|