Indraznesc sa cred ca cea mai profunda preocupare ar trebui sa fie propria noastra salvare. Ne-am obisnuit sa punem la colt (sau la zid) persoane sub pretextul salvarii lor, si nu ne sfiim sa ridicam piatra si sa aruncam, ca si cum am avea acest drept. Si totusi, dreptul nostru este de a ne apara pe noi insine de viclenia celui rau, pentru ca nu stim prin ce capcane, cel pus la zid a ajuns sa cada atat de adanc, si ca de fapt noi nu avem nici un merit ca nu suntem in locul lui.

Unii dintre sectari sustin ca nu putem noi pacatui cat poate Dumnezeu sa ne ierte... In fapt, Dumnezeu ne iarta in masura in care ne apropiem de El si dorim sa-L cunoastem. Impresia ca ne iarta neconditionat, cred eu ca este amagitoare