Defapt credinciosului cu funcție furgăsită îi place să se se vadă că-i place puterea și atunci plin de pootoare vrea să facă, să făptuiască ceva ca să vadă și să creadă căci omul nu crede decât ce vede, și astfel își găsește tot felul de motive ca să se aprindă și să săvârșească răul... nu pentru ceva anume, ci doar pentru faptul de a se vedea că deține puterea. Deci nu e altceva decât dorința de a deține averea puterii, fiindcă se compătimește că e victimă vrednică, un fel de Isaac. Și așa se aprinde și se răzbună, găsindu-și motive temeinice, oricare ar fi nu contează, și visându-se frumos și puternic se programează și măgulit fiind și lingușit în mila sa pentru șarpele hororopsit și vopsit, se învoiește și cedează și zice fie, o să mă răzbun, și râzând de Dumnezeu el chiar se răzbună conform planului pus la cale, cu multă poftă și plăcere competentă venită din sclifoselile delicatesurilor deosebirilor între spurcăciunile pe care le alege cu multă râvnă deșartă. Deci e vorba de semeție și întietățuri căci se vrea puternic omul, puternic și Dumnezeu. Dar fiind ul laș și un fricos, el se aprinde și se răzbună pe cei mici și nevinovați și slabi căci cu cei puternici nu îndrăznește nici să vorbească ci le supune acelor și sufletul, deși sufletul este voie să-l închini numai Domnului. Deci e vorba de frică și minciună, și omul se aprinde și se răzbună, căci omul este laș și autolingușitor și milos nu de Dumnezeu ci ia apărare păcatului și criminalului... că zice că aia sunt simpatici.
|