Cred ca cel mai jalnic lucru este cand stim ca ni se apropie sfarsitul, dupa o viata nu tocmai pe placul lui Dumnezeu si nu avem pe nimeni mai altfel decat noi, care sa inteleaga la ce chinuri urmeaza sa fim supusi dupa dreapta judecata. Noi de cate ori ne-am gandit foarte serios la parintii nostri plecati in vesnicie? De bunici sau rude apropiate, ce sa mai vorbim? De cate ori, la rugaciunea de seara ne mai amintim de cel care a fost parintele nostru, fratele nostru, nasul nostru de cununie sau botez, sau de cei care poate ne-au salvat viata si fara ajutorul lor, noi n-am mai fi existat demult?...
Poate de aceea se si spune: "Ferice de parintii a caror copil, a ales calea lui Dumnezeu, fiindca are cine se ruga pentru ei!" Si cand te gandesti ca cei mai multi dintre parinti sunt in stare de orice numai sa nu-si vada copilul calugar, te intrebi cum de a ajuns omul un dusman inversunat al propriei sale mantuiri?