Azi fiind ziua mortii lui kant voi adauga argumentul ontologic la care el l-a dezvoltat:
Argumentul ontologic este un argument deductiv a priori. Este o incercare de a se ajunge la ideea existentei lui Dumnezeu, prin analiza conceptuala, pornind de la conceptul lui Dumnezeu ca fiinta perfecta.

Argumentul a fost dezvoltat pentru prima data de Sf.Anselm in Proslogion cap. II.Dupa ce Descartes da o reformulare a argumentului, el a fost acceptat de Spinoza si de Leibniz. In evul mediu, argumentul a fost respins de Toma d'Aquino iar mai tarziu, a fost criticat de Hume si de Kant.

Argumentul lui Anselm
Dumnezeu este fiinta decat care altceva mai mare nu poate fi conceput (id quo nihil maius cogitari possit).
Acea fiinta decat care altceva mai mare nu poate fi conceput exista.
Deci Dumnezeu exista.


La contraargumentul formulat de Gaunilon, un calugar din manastirea Marmontiers, Anselm subliniaza ca argumentul sau nu se poate aplica oricarei idei generale, ci numai conceptului de Dumnezeu.

Filosofii disting doua versiuni ale argumentului lui Anselm.Prima varianta:
Dumnezeu este cea mai mare fiinta care poate fi conceputa.
Dar daca Dumnezeu ar exista doar in intelect, atunci ar putea exista o fiinta care sa fie si conceputa (sa existe in intelect) si sa existe si in realitate.
Acea fiinta ar fi mai mare decat una care exista doar in intelect.
Prin urmare, Dumnezeu trebuie sa existe si in realitate.


Cea de-a doua varianta:
Dumnezeu este cea mai mare fiinta posibila.
A fi o fiinta necesara este mai mult decat a fi o fiinta doar contingenta.
Daca Dumnezeu ar exista doar ca o fiinta posibila, despre care sa ne putem imagina ca nu exista, atunci ar putea fi conceputa o fiinta mai mare, care nu poate fi conceputa ca neexistand.
Acea fiinta ar fi atunci mai mare decat Dumnezeu, ceea ce este imposibil.
Deci Dumnezeu este o fiinta necesara.


DescartesIn Discurs asupra metodei, Descartes reformuleaza varianta lui Anselm:
Dumnezeu este fiinta perfecta.
Fiinta perfecta exista.


Descartes considera ca singura dovada care ajunge la fiinta perfecta este aceea care cauta cauza ideii de fiinta perfecta pe care o avem in mintea noastra, deoarece cauza unei reprezentari a perfectiunii si infinitatii nu poate fi decit o fiinta perfecta si infinita. In plus, in acest caz special, regresia cauzala infinita este imposibila, deoarece ideea de Dumnezeu este anterioara tuturor celorlalte idei pe care le putem concepe: „...perceptia infinitului este, intrucatva, anterioara in mine celei a finitului, cu alte cuvinte, perceptia lui Dumnezeu e anterioara celei de mine” (Meditatii III).

Cu toate ca Descartes afirma necesitatea cunoasterii prealabile a esentei unui lucru, pentru a putea trece la afirmarea existentei lui, totusi, acest principiu nu se aplica riguros decat in cazul demonstratiei existentei lucrurilor materiale. In rest, atat in ceea ce priveste existenta eului („Eu sunt, eu exist”), cat si in cazul lui Dumnezeu („Dumnezeu exista”), atat esenta, cat si existenta sunt rezolvate in paralel, prin acelasi proces care, pe de-o parte, vizeaza precizarea ideii innascute, iar pe de alta parte, se constituie intr-o dovada a existentei (mele, ca substanta cugetatoare, respectiv, a lui Dumnezeu, ca fiinta perfecta si infinita).

Critica lui KantSpre deosebire de predecesorii sai, care se concentrasera pe problema daca fiinta perfecta trebuie mai degraba sa existe decat sa nu existe, Kant sustine ca existenta nu este un predicat (v. Critica ratiunii pure). Dupa Kant, atunci cand se spune "Dumnezeu este atotputernic", se pune in relatie conceptul de Dumnezeu cu predicatul atotputerniciei. Atunci cind se spune "Dumnezeu exista" nu se pune conceptul de Dumnezeu in relatie cu un predicat. Avem, prin urmare, propozitiile:
Dumnezeu este atotputernic.
Dumnezeu este.
In prima propozitie, Kant sustine ca sunt doua concepte, Dumnezeu si atotputernicia, iar cuvantul este nu este un predicat ci numai ceea ce pune predicatul in relatie cu subiectul. In propozitia 2, rolul lui este este tot relational, numai ca nu este clara relatia pe care o exprima. Kant spune ca relatia in cauza este cea dintre conceptul de Dumnezeu si subiectul (Dumnezeu cu toate predicatele lui).

Exemplul dat de Kant ilustreaza punctul sau de vedere:

PlantingaFilosoful american, Alvin Plantinga, in cartea sa, Natura necesitatii, propune o reconstructie a argumentului anselmian:

E posibil sa concepem o fiinta care are marime maximala si perfectiune maxima.
Dar a avea marime maximala inseamna a avea proprietatea de a exista in orice lume posibila.
Lumea actuala este una dintre lumile posibile.
Deci acea fiinta (Dumnezeu) exista in lumea noastra.


Primele doua teze din reconstructia lui Plantinga au fost controversate. Plantinga demonstreaza ca proprietatea de a avea marime maxima este o esenta, pleacand de la presupunerea ca exista doua obiecte x si y de marime maxima; pentru ca x are marime maxima, nu este posibil sa existe o fiinta mai mare decat x, dar fiindca si y are marime maxima, y e mai mare decat orice obiect, deci si decat x, ceea ce duce la contradictie.

ContemporaniiAstazi, putini filosofi mai accepta argumentul, majoritatea raportandu-se critic la el. In Romania, o incercare de a reformula argumentul ontologic a propus Adrian Miroiu, in Metafizica lumilor posibile si existenta lui Dumnezeu.