Sebastiana(pare mai mult nume de calugarita),nu te contrazic,stiu ca exista si maici sau calugari care traiesc cu duhul in sanul monahal,si reusesc sa treaca peste multe greutati,de regula acestea sunt si putin cam neutre din multe puncte de vedere al traiului de-acolo,si de asenmenea sunt tolerate.Dar sunt si multi calugari care,chiar daca rezista in manastire si continua sa vietuiasca acolo,nu o fac neaparat din credinta,cat din resemnare si din adaptarea la acele rautati care se-ntampla acolo,deci multi devin insasi partasi la acestea,chiar daca pravila si canonul monahal isi continua traseul si prin acestea,ca trebuie sa existe,chiar daca in proportii reduse.
Am citit cartea "calugarita",care,parca a fost scrisa prin anii 1700 sau 800,nu stiu exact,si am constatat ca viata de manastire a fost intotdeauna asa cum se arata,ba mai rau,in vechime existau extrem de putine posibilitati de-a te afirma,sau de-a renunta la monahie,si-aceasta datorita prejudecatilor si-a unor interese sub semnul in care acestea existau.
Nu spun ca nu trebuie sa fie sinuoasa calea calugariei,este firesc sa fie grea,ea este oricum,prin infranarea patimilor si-a instinctelor care ne asupresc,vrem nu vrem,prin greutatea activitatilor desfasurate(cu ratiune),insa in ziua de astazi greul major vine tocmai din rautatea si piedicilor care sunt puse de cei din jur,si nu de legile firesti monahale.Cred ca este o enorma diferenta!!!
Cat despre adevaratul sens al calugariei,tare il stimez si ma aplec intensitatii lui,din pacate acest sens s-a transformat intr-un talmes-balmes,si-un dezechilibru total intre fapta,simtire si cuvant.
|