[calator prin ploaie]

Gabriel Bulancea in Revista Akademia.ro
"Muzica este menită să dea chip sensibil lumii ideilor, adresându-se nemijlocit sufletului prin cea mai puţin materială substanţă: sunetul. Dacă pictura se foloseşte de culori, sculptura de materie-formă, poezia de cuvânt, muzica se sustrage atât reprezentării materiale, cât şi oricărui concept, ea exprimându-se cu o mare forţă de seducţie, însă în modul cel mai abstract cu putinţă din punctul de vedere al posibilităţii de a fi interpretată. Pictura, sau sculptura, ca „arte vizuale", individualizează materia conferindu-i o formă şi abia astfel, intrate sub incidenţa văzului, eliberează în mintea şi sufletul nostru o anumită emoţie estetică. Poezia, artă a semnelor şi a semnificaţiilor, construieşte peste realitatea dată o realitate a cuvintelor, care, deşi scapă „vederii" comune, trezeşte în conştiinţa receptorului, pe lângă o anumită stare afectivă, imaginea obiectului evocat. Baletul, teatrul, cinematografia: toate se comunică inclusiv vizual. Muzica singură nu se foloseşte nici de imagini vizuale, nici de construcţii semantice, transmiţându-şi forţa expresivă exclusiv prin mijlocirea auzului.
Ca artă a „imaginilor muzicale" sau „auditive", muzica se bucură, în ciuda mesajului său aparent abstract, de cea mai mare trecere în rândurile publicului. Ca metodă de lucru, se constată că un fond muzical, deşi pare perturbator, uşurează mult concentrarea specifică muncilor cu grad ridicat de automatizare. Funcţia muzicii se aseamănă în acest caz cu funcţia acelor bile metalice de o mărime medie, care, „rotite" continuu câte două în podul palmei, reuşesc să „traducă" o stare de agitaţie, sau de risipire interioară, în energie şi forţă controlabilă. Acasă la fel: aflat „în elementul său", orice om se destinde după o zi obositoare şi stresantă, regăsindu-se prin ascultarea unei melodii potrivite structurii sale psihologice. Manifestarea stradală a muzicii o datorăm în general diverselor sărbători, iar în situaţiile cele mai puţin fericite, fie teribilismului adolescentin izvorât din crizele de personalitate specifice vârstei, fi nesimţirii adulte, când casetofoanele urlă la maximum, în biserică, muzica integrată liturghiei predispune către starea de rugăciune şi de comuniune cu Dumnezeu. Mintea, şi inima omului se (re)unesc atunci, surprinse, chiar dacă imperfect şi vremelnic, spre a gusta din binefacerile lui Dumnezeu. „Omul care se roagă cântând, se roagă de două ori", spune un proverb „musical". În sfârşit, probabil că abia la filarmonică funcţia estetică a acestei arte se receptează într-o formă „pură", dar numai dacă nu poposim în acest spaţiu magic doar ca urmare a unor imbolduri mondene, sau dintr-un oarecare snobism. Antiteză perfectă a filarmonicii, discoteca se oferă tânărului de azi ca refugiu ideal, în sensul că aici, departe de atmosfera opreliştilor familiale sau „şcolare", aproape orice este permis. Aici îşi însuşeşte tânărul modern ascuţitul său spirit critic la adresa celor din jur (în dauna celui sănătos şi autocritic), aici se (supra) sensibilizează, sau, dimpotrivă, se imunizează faţă de orice i-ar amenda propria persoană, aici devine veşnicul revoltat împotriva oricăror „îngrădiri" educative, binecunoscutul individ fără conştiinţă şi partizanul libertăţii instinctuale. Fumatul, drogurile, băutura, flirtul de ocazie, bârfa, injuriile, bătaia, toate reprezintă în acest micro-universul hipnotic vicii scuzabile şi totodată temelia evoluţiei spirituale a tânărului nostru. Din păcate, muzica poate servi unei asemenea direcţii prin mesajul pe care-l transmite. Dar vom analiza semnificaţiile şi influenţa muzicii asupra omului ceva mai târziu.
Probabil că cele spuse ridică deja obiecţii, dar haideţi să recunoaştem că nu atât autorul acestui articol spune aceste lucruri, cât mai ales o conştiinţă încă vie, care nu a fost înăbuşită sub argumente de genul... e tânăr, lasă-l să-şi trăiască viaţa, că eu n-am avut parte de aşa ceva, etc., etc., etc. Viaţa unui tânăr devine mult mai interesantă odată dedicată lui Hristos! E drept că în acest fel bucuriile nu vor mai fi trupeşti, ci spirituale: o rază de nădejde într-un azil de bătrâni, iertarea celor ce-i greşesc, predispoziţia către fapte bune, mai puţine tabieturi, şi, în cele din urmă, deşi poate părea paradoxal, o viaţă cu adevărat lipsită de prejudecăţi. Tinereţea este veriga de legătură între copilărie şi maturitate, vârsta energiilor şi a elanurilor nebănuite, punctul nodal în care se formează viitoarea personalitate. Din nefericire, tinerii se lasă parcă în viitoarea personalitate. Din nefericire, tinerii se lasă parcă în mod fatal contaminaţi de mediul discotecilor, ajungând purtătorii unei stări de plictis şi dezinteres spiritual, cu sufletele vlăguite şi cenuşii, secătuiţi prematur de orice elan spre bine. Ajung să fie mai bătrâni decât bătrânii noştri. Chiar dacă se duc la discotecă din nevoia de distracţie (nu negăm această necesitate), un astfel de mediu tot poluare sufletească se cheamă. Cu alte cuvinte, scopul nu scuză întotdeauna mijloacele, de pildă pe cele ale televiziunii: în programul generaţiei pro simbolul „vieţii sănătoase" este prezervativul! Astfel, dacă răul se reduce strict la înţelesul său fizic (boală, accident), nu e oare suficient să ştii cum să faci, ca să faci ce vrei?! şi atunci... ce ne mai împiedică să nu ne dedăm cu totul „distracţiei"? Doar sunt atâtea şi atâtea „clipuri muzicale" pe care ar fi păcat să nu le (re)trăim împreună, cu frenezie! Ce să mai spunem de sărbătoarea Sfântului Andrei, sau (şi mai şi!) a Sfântului Valentin? Cum am putea să nu le profanăm împreună, cum să nu ne „probăm" ca soţi pentru 24 h (garantate!) şi astfel să ratăm preludiul orgiastic al „concur-surilor de sărut"? Cât despre „paradisul" sexual spre care ne „îmbie" atâtea reviste şi ziare consacrate de cel mai crud realism, sau despre filmele care ridiculizează ideea de pornografie şi o relativizează pe aceea de violenţă... ce să mai zicem? Păcatul? S-a banalizat! L-au golit de semnificaţie! Războaiele, corupţia, criminalii sadici, pedofilii şi obsedaţii sexual, lipsa de credinţă, intoleranţa..., toate au devenit fireşti din vina noastră, a tuturor! Societatea noastră nu mai are discernământ. Soluţia? Cât mai multă muzică „manelo-prodigistă", cât mai multe ore „Acasă", în „familie", însuşirea deplină a PRO TV-uIui (doar e al nostru, nu?), telenovele interminabile, eurobingo şi multe-multe jocuri pe INTERNET. Caracterul ireal al
societăţii informaţionale reprezen-tat mediatic ca „realitate virtuală", ne seduce atât pe cale auditivă, cât şi vizuală. Majoritatea emisiunilor asta şi urmăresc: popularitate cu orice preţ, drept pentru care substituie faptelor noastre reale o virtualitate comodă, sedându-ne conştiinţa. Bineînţeles că nu judec oamenii, ci sistemul care promovează narcoza televizorului, a melodiilor triviale, a discotecii, a sub-culturii de orice fel, în detrimentul valorile spirituale, şi, ca ,,soluţie"(!) la problemele societăţii noastre, în fond ale fiecăruia dintre noi. Soluţia? Cine ştie? Poate că o revitalizare socială a funcţiilor artei... Surprinzând realitatea în „intimitatea" ei, care scapă percepţiei comune orientate exclusiv practic, funcţia estetică a artei este de a descătuşa o anumită stare afectivă, asociată în acelaşi timp unei atitudini interogative, de mirare. Ea pune individul în relaţie cu sine însuşi şi totodată cu ceilalţi, cu lumea. Experimentând arta, omul se cunoaşte pe sine ca rod al unor trăiri intense, nebănuite...
Adeseori, bucuria contem-plării faptului artistic creează o stare de deschidere interioară spre transcendent, spre ceea ce este intangibil simţurilor exterioare. O astfel de trăire poate urni sufletul omului spre aflarea valorii su-preme, spre Dumnezeu. Privilegiul situării umane faţă de adevăr riscă să fie compromis de nesfârşitele lui şovăieli. Dar puritatea gândului, sinceritatea căutării, dezinteresul, pot fi antrenate... sau, dacă nu, frumosul devine o simplă incitare vizuală, intelectuală, afectivă, o simplă realitate formală, o expresie goală, iar ernpatia unui asemenea act „contemplativ" are ca notă lipsa de autenticitate, convertind natura umană într-un surogat. Omul trebuie să evite o atitudine estetizantă în care frumosul să devină un simplu spectacol, o umbră veştejită a ideii, fără să mai fie reeditarea (mereu necesară) a conceptului de Kalokagaton, fără să mai ţâşnească din faptele virtuţii, aşa cum credeau grecii. „Omul, care se pregăteşte pentru întâlnirile artei, trebuie să opereze în sine acel catharsis, acea purgare a pasiunilor, care nu este numai un efect al artei, dar şi o condiţie a ei". (T. Vianu) Constituindu-se ca element care problematizează, arta poate avea forţa să ne (re)modeleze societatea. Adevărul de orice fel (artistic, ştiinţific, existenţial) trebuie cucerit prin mobilizarea tuturor forţelor de care dispune omul. Dar indiferent câte „profiluri" ia adevărul, toate con-verg unitar spre afirmarea lui lisus Hristos, dezvăluindu-se ca stare de neascundere a persoanei christice. Dumnezeul-Om a tăcut la întrebarea lui Pilat din Pont: „Ce este Adevărul?", pentru că El însuşi era, atât de evident, Adevărul, însă Pilat a preferat Persoanei un adevăr dogmatic. Arta, ca profil dogmatic al adevărului, poate uşura lucrarea dumnezeescului har, însă dogma-tizată, înstrăinată de Dumnezeu şi idolatrizată, conduce spre absolutul relativismului, spre haos şi dezumanizare."