Prin frica de Dumnezeu ne apropiem de El. Aceasta izvoraste din credinta si e de fapt a doua treapta a urcusului nostru duhovnicesc. Daca nu avem frica de Dumnezeu, credinta noastra nu e vie, ii lipseste caracterul existential, e doar teoretica.
Parintele Staniloae remarca: "O credinta care n-a ajuns la frica, sau nu e insotita de frica, nu si-a castigat o eficienta indestulatoare pentru pornirea la fapte.
Nefiind in stare de la inceput sa simtim bucuriile de care ne va face parte Dumnezeu, deci neputand fi dezlipiti prin ele de lume, trebuie sa fim dezlipiti de lume printr-un act de putere, de inspaimantare, printr-o frica mai mare, prin cea de Dumnezeu.
Frica de pacat prin alipire la lume este in fond frica de Dumnezeu. Daca prin credinta ni se daruieste un inceput de evidenta a prezentei lui Dumnezeu, prin frica ni se sporeste revelarea acestei evidente, si acest spor il simtim ca o forta atat de puternica, incat e in stare sa inmoaie sau sa rupa toate legaturile care ne inlantuiesc de lume: impatimirea, frica, grija lumeasca."
|