[delia31]

EPISODUL 2.

Peste citeva luni eram in tara. In casa chirurgului din Brad, colectionar impatimit de pictura si bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea.

De bucuria revenirii noastre in tara, Bernea ne propune sa facem un salt pina la Brad si sa sarbatorim asa cum se cuvine revederea. "N-ati trait voi asa ceva de cind v-ati nascut!" ne-a asigurat el, si ne-am urcat in Käfer-ul lui.

Seara, catre ora 7, eram in casa doctorului. Era o casa cu un singur nivel, cu camere multe si o curte mare. Separat, un atelier -pinacoteca, in care doctorul isi rinduise cu grija comorile.
Bernea ne-a prevenit de pe drum ca la masa nu vor sta decat barbatii: tatal doctorului, doctorul si noi, cei veniti din Bucuresti. Si ca, in timpul mesei, sotia doctorului, purtind, special pentru acest eveniment, peruca alba, se va afla in spatele scaunului invitatilor, urmarind ca totul sa decurga cum trebuie.

Si intr-adevar, la putina vreme dupa ce am ajuns, am fost poftiti la masa
intr-o spatioasa sufragerie. Nu inainte, insa, de a ni se prezenta bucataria – un adevarat laborator cu peretii tapetati de rafturi pline cu cratite stralucitoare – si camara, din care mi-au ramas in minte siragurile de cirnati si sunci afumate atirnind din tavan, brinzeturile in coaja si borcanele mari, din acelea pentru muraturi, pline cu oua.

Masa a inceput cu gustari: pateuri cu carne si cu brinza, buseuri cu ciuperci, platouri cu chiftelute, rulouri de sunca umplute cu salata de boeuf si alte platouri cu diferite soiuri de cirnati. Toate stropite cu o palinca de pere. A venit apoi un bors de perisoare cu smintina.

Bernea avusese dreptate: sotia domnului doctor, impodobita cu o peruca alba, trecea prin spatele fiecarui scaun si se oprea cind la unul, cind la altul dintre musafiri, preluind, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei si urmarind, totodata, daca ii lipseste ceva.

Ma incerca o oarecare neliniste cind ii simteam miinile stringindu-se pe spatarul scaunului meu si cind o voce soptita ma intreba daca totul este in ordine. Totul era, desigur, in ordine, dar cina ameninta sa ia o turnura ucigasa.

Au urmat sarmalute in foi de stevie, apoi caprioara la tava cu sos de capere. Prietenii mei erau in extaz. Incepusem sa gifai. Trecuse de miezul noptii, cind a aparut un urias tort, alb ca neaua si ornat cu felii de portocala proaspata. Dupa ce Bernea, gurmand si bautor de nadejde, ca sa mai bea citeva sprituri rosé, a revenit scurt la cirnaciorii de la inceputul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tarat, in dormitoarele noastre.

Si a venit a doua zi, pe care aveam sa o petrecem tot la Brad. Programul era deja facut: dupa micul dejun, urma sa facem o excursie pina la "gorunul lui Horia", apoi, pentru a vedea cruci de piatra din Secolul al XIV-lea, in cimitirul vechi din Brad.

Pe la ora 11 dimineata eram apti pentru "micul dejun", daca acest nume se potriveste cu ceea ce a urmat. Am fost pusi la masa, de asta data in spatioasa bucatarie-laborator.

Masa era mare, asa incit in mijlocul ei incapeau (cu greu, ce-i drept) "gustarile", aliniate pe caprarii, destinate micului dejun: rinduri de brinzeturi, rinduri de cirnati, altele de pateuri, rinduri de dulceturi si miere, lapte dulce si lapte batut, iaurturi, oua fierte si… palinci.

Dar, inainte de a ne decide noi pe unde sa atacam deasa padure de mincaruri de pe masa, ne-am pomenit in farfurii cu doua perechi de "visle", crenvursti ardelenesti facuti din carne de capra.

Plesu a continuat cu o cana cu lapte si un toi de palinca, o intrare lichida destul de ambigua, care avea, insa, avantajul ca era deschiderea si catre partea mai angelica a micului dejun – dulceturile – si catre cea draceasca – brinzeturile tari si cirnataria.

Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o ora si jumatate, asa incit, spre ora 1, ne-am inceput excursia.

Insa, nu inainte ca, tocmai cind eram pe punctul de a trinti portierele masinii, mama doctorului sa tisneasca din casa cu o valijoara in mina. "V-o pun in portbagaj, ne-a spus, daca vi se face cumva foame pe drum. Sint niste snitele de pui. Si muraturi. Si sa veniti repede la masa!"

Exista citeva poze pe care Bernea ni le-a facut, lui Plesu si mie, in cimitirul de la Brad, din profil, stind jos, rezemati fiecare de-o parte si de alta a unei vechi cruci de piatra. Amindoi aveam aerul unor oameni rapusi de mincare, cu burtile profilate in prim-plan.
Din poza razbate parca geamatul celor doi, iar in urechi imi staruie si acum risul fericit al lui Horia Bernea, care-si degusta reusita ispravii puse la cale cu atita drag in cinstea intoarcerii noastre in tara.

Dar nu trecuseram inca de jumatatea incercarii. Catre 5 dupa-amiaza, am ajuns acasa, unde eram asteptati, desigur, cu "masa de prinz". Nu mai tin minte ce am mincat. Stiu doar ca, spre orele 7 seara, am fost poftiti de gazda noastra sa-i admiram colectia de pictura.

Si, in timp ce ziceam ba una, ba alta despre pinzele care, scoase cu mindrie din rasteluri, ne treceau prin fata, mama doctorului a intrat radioasa, cu o tava de placinte cu brinza tocmai scoase din cuptor. "Luati, ne-a zis, cit sint calde, iar peste o ora mincam de seara".

S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l inteleg nici pina in ziua de azi. E limpede ca nici unul dintre noi "nu mai putea". Exista, insa, pesemne, o logica si-o psihologie pentru la "grande bouffe", care, odata declansate, nu mai pot fi oprite decit prin moarte.
De altfel, in filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, in care se pune la cale un suicid gastronomic in patru, totul se petrece intr-un weekend, asadar pe parcursul a doua zile. Noi ne apropiam de sfirsitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toti asupra placintelor calde si le-am devorat in citeva clipe.

Peste o ora, eram reinstalati la masa si retraiam, intr-o noua formula culinara (din care nu-mi mai amintesc decit de o mancare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seara inainte. Eram, totusi, foarte tineri. Nu am alta explicatie pentru faptul ca am ramas vii”.