[vsovivi]

Eu mă urăsc așa cum sunt, mi-e silă, scârbă, greață, îmi vine să vomit de cum sunt căci văd cum lăcomuțu' credul se luptă cu lăcomoiu „vrednic”... iar pe mine mă flatează ca să arbitrez bârfele, și din cearta asta, ce artă? arta marțială și joială... din cearta asta a nemulțumirii ca apoi să mă măgulească diavolul cu lingușiri între cornițe și la orgolii, nu iese biruitor decât triumfalismul unei fericiri deșarte:

ucigășia lui Dumnezeu crezând că apoi o să beneficiez de mai multe femei... cu bani.

Deci asta e bucuria și fericirea omului prost, nu știe că e ucigaș și desfrânat și nici ce e aia desfrânare... ocularăzbun.

Păi desfrânarea o practică omul cu înghițitura sau cu burta, crește și scade rapid, crește-scade, și dacă crește-scade rapid, de câteva ori pe zi, gata, iată e ca și cum ai făcut sex sau malahie de trei patru ori pe zi, iar noaptea cu visele... și minteresurile. Îți zici ca proorocul mincinos că din pricina ta, cu viclenie lăsate, or să beneficieze alții cândva de mântuire... e vrăjeală.

Și te mai poți numi creștin cu o astfel de practică a ochiulhulului bucuriei?
E distracția prostului care râde de cel aflat la necaz că scapă de el și o să aibă el mai multe femei... mai puțini stăpâni, mai puțini oameni ce-l mustră și care-l deranjează de la lucru, că cică el lucreză, aduce spor de creiatină în ceva domeniu.

Defapt omul de când l-a pierdut pe Dumnezeu caută să-și găsească stăpân, și dacă nu găsește își născocește un vrăjidol ca să fugă de cruce ca dracul de tămâie, dracul fuge deasupra.

Stăpânii omului sunt voia de sine, sau voia gLumească a gLumii libelulelor libere de orice voie, un fel de lăcomie aleatoare.

Și pentru ele, are omul atât de multă nemulțumire și apoi ceartă și răzbunare care nu e altceva decât desfrânare de-ți vine rău.

Căci omul se hrănește nu numai cu dragoste nevătămătoare, adică aia curată ce vine de la Dumnezeu ci și cu dragostea spurcastă, aia a omului, dragostea necurată care vatămă și e pătimașă și se transformă în ură.

Și trebuie un echilibru, trebuie ca omul să se hrănească și cu dragostea curată a Domnului ca s-o facă pe ea Domnului și omului dar și cu ura pentru ca să urască cu ea duhurile necurate și nedesăvârșirea lui spurcată și trândavă în care se lasă și se scurge ca să se baalăcească.

Orice învârtoșare din prostie îi poate fi fatală asimilându-se cu o mică trădare, o învoire ca să scape de insistență, lasă după dracool ca să se lăfăie în ațipic, și e ca o lepădare de Dumnezeu nebăgată în seamă sau neluată în serios. Și asta se numește sminteală, adică ai ieșit din Cale sau mergi cu spatele înainte privind mereu cu jind și cu dor la „bucuriile” gLumii, exact ca Sarra lui Lot, doar că nu te uiți la Sodoma și Gomora ci la turnul și apa BABILONULUI stâpânilor, fiindcă vrei și nu ai, nu mai ai stăpân, ci ai hotărât să fi doar un alegător al morții ca să ști cum e și să ter poți decide mereu. Păi tu vrei să mori ca să ști cum e moartea? E urâtă! Eu vin din iad și știu cum e. Dacă nu mă crezi gustă și tu din ea. Și să vezi apoi ce miorlăieli și sgârieturi la ușă și ce friguri și scârțâiri, exact cum fac unghiile sau creta pe tablă sau pantofii de lac când îi freci între ei. Așa o să miorlăi și o să scârțâi pe la uși pentru cîteva roșcove dar nu o să-ți deschidă nimeni căci se va vedea ceea ce ți-ai ales, la viața ta... averica: ave, ave, averica.