‑ În primul rând să avem un duhovnic, cred că acesta este cel mai important lucru. Apoi, să ştiţi că nu sunt nişte norme pentru fiecare. Nu ştiu dacă aţi privit cum uneşte Dumnezeu oamenii, cuplurile. Unui bărbat cu o fire mai iute, îi dă o soţie mai calmă. Unei soţii mai vrednice, îi dă un soţ puţin mai... încet. Şi atunci duhovnicul – pentru că este bine pentru cei care sunt în lume să se spovedească toată familia la acelaşi duhovnic – eu cred că găseşte soluţia. Şi nu este nici o ruşine ca soţul să audă din gura duhovnicului: „Ia fă şi ascultă ce zice soţia“. Conflictul apare în familie din alt punct de vedere, şi anume din faptul că darurile pe care noi le avem, cerem să le aibă şi partenerul nostru. Sunt eu mai vrednic, sunt supărat că soţia este puţin mai înceată, uitând că dacă şi ea ar fi la fel de vrednică, nu aş mai avea bucurie în darul meu. Dar iată că Dumnezeu le rânduieşte în aşa fel încât să găsim bucurie în toate. Este un lucru extraordinar. Soţia, copii, părinţii, vecinii, locul de muncă sunt ideale pentru fiecare dintre noi. Să vă spun de ce. Dacă nu ar fi aşa, la Judecată am zice: „Doamne eu aş fi mers pe calea mântuirii dar soţia, copii, locul de muncă...m‑au tras înapoi“. Nu, o să vedem Dincolo că toate au fost cele mai bune pentru noi. Timpul în care trăim. Eu, trăiesc timpul cel mai bun al mântuirii mele. Degeaba spun că dacă eram eu pe timpul nu ştiu care, când viaţa era duhovnicească... Credeţi că aş fi făcut ceva? Nu. Poate nici nu m‑aş fi mântuit. Iată, acum este timpul optim pentru mântuirea mea şi aşa trebuie să gândim fiecare.

Cred că ne facem noi o falsă iluzie că dacă te duci în mijlocul muntelui poţi spori mai uşor duhovniceşte. Să ştiţi că lupta e aceeaşi. Important e să ceri ajutor la Dumnezeu şi să te învingi pe tine, asta e lupta pe care orice creştin trebuie să o dea.
.................................................. .......Parintele Clement Paunescu


De multe ori auzim spunandu-se: "Asa nu se mai poate! Mai bine fiecare cu drumul lui si gata!"
De obicei e bine sa avem mare grija ce ne dorim fiindca este foarte posibil sa se intample, dar intr-o forma in care vrea Dumnezeu, nu cum vrea omul in egoismul lui. Acel legamant in fata lui Dumnezeu (pana ce moartea ne va desparti!) nu este o vorba spusa la nimereala, pe care s-o poti abandona la primul colt de strada. Am vazut de multe ori cum, dupa mai multe "avertismente" date de Dumnezeu sotilor, ca sa se intelepteasca, daca ei se incapatanau sa faca "dupa voia lor", Dumnezeu a facut dreptate intr-un mod aparent paradoxal, iar celui care se tot plangea de greutatea fiecarei zile si de lipsa fericirii, i-a luat ceea ce i se parea ca nu mai suporta. Si abia atunci intelgea gustul adevarat al NE-fericirii.