[Ana-Maria N]

‘ Imi amintesc cum în disperarea multelor mele păcate, am început să tremur cu sudoare, când părintele m-a oprit brusc din spovedanie. Inlăcrimat, mi-am îndreptat privirea spre dânsul. Părintele se uita la mine cu o iubire desăvârşită, cu nişte ochi pe care niciodată nu am să-i uit. Mi-a spus cu blândeţe:

„Opreşte-te. Nu mai trebuie să-mi mărturiseşti şi alte păcate. Acum te simt. Dumnezeu mi-a descoperit sufletul tău. Vreau să te ajut. Poţi să vii aici mai des? De două ori pe săptămână, poate…? Te iubesc!”.

Nu pot spune cât de mult au însemnat aceste cuvinte pentru mine şi cât de mult mi-a marcat sufletul această experienţă… Domnul mă cercetase prin acest smerit slujitor al Său. Chipul părintelui era plin de dragoste şi uitându-mă în ochii lui, acei ochi care văzuseră Lumina necreată, un sentiment de ruşine m-a cuprins. M-am simţit în prezenţa unui adevărat Om, adică a unui om plin de harul Duhului Sfânt.

La fel de vie mi-a rămas în minte şi ultima mea spovedanie la părintele, înainte de a mă întoarce să-mi continui studiile anului terminal de colegiu. Mi-am deschis sufletul înaintea părintelui în toată negriciunea lui. Imi era ruşine de păcatele săvârşite şi de neputinţa mea de a face un progres cât de mic, după atâtea sfaturi primite. Cât de nefericit eram că nu izbutisem să înaintez măcar puţin!

Deodată însă părintele, care stătea în genunchi în faţa mea, s-a ridicat şi a intrat în altar, rostind cuvinte pe care niciodată nu le voi uita. Prin ele auzeam glasul lui Dumnezeu:
„Te iubesc, şi chiar dacă lumea întreagă te părăseşte, eu nu te voi lăsa!”. Pentru prima oară în viaţa mea am simţit că cineva mă iubea deplin, în totalitate, într-un fel pe care mintea mea nu şi-l poate explica.’