Pr. Mihai-Andrei Aldea - Leul Ardealului s-a dus la Leul din Iuda



În Vechiul Testament s-a prevestit despre Leul din Iuda, Cel care va jefui Iadul de prada sa, Cel care va mânca popoarele duşmane Lui, va sfărâma oasele lor şi va săgeta pe toţi vrăjmaşii Săi. Această viziune a lui Mesia ca Împărat puternic şi pedepsitor, ca Împărat Judecător şi Mare Stăpân este, din păcate, aproape ştearsă din gândirea şi viaţa creştinilor de azi. Bolnavi de pietism şi de laşitatea murdară a celui care pupă tălpile străinilor şi îşi snopeşte fraţii, cei mai mulţi dintre cei care îşi spun azi creştini au uitat că sunt ostaşii Împăratului împăraţilor. În numele unei umilinţe doar cu numele creştină şi al unei toleranţe izvodite de Satana ei calcă neîncetat peste jertfele Sfinţilor lui Dumnezeu ca să se poată bucura cât mai mult de plăcerile păcatului. Trufia de a părea smerit este doborâtă numai de aceea de a nu lăsa pe alt creştin să pară mai mare, să aibă dreptate, să fie mai duhovnicesc. În asemenea ocean de cuminţei mai toate vocile cântă la unison până şi imnurile răzvrătirii împotriva sistemului, aşa cum îi învaţă sistemul, fără cea mai mică înţelegere a absurdităţii gestului. Şi curajul câtorva creştini care mai ştiu în ce cred este spurcat îndată şi în primul rând de „fraţii întru Hristos”, cu vorbe ca „trufie”, „bravadă”, „lipsă de smerenie” şi altele mai rele, uitându-se cu totul de viaţa şi mărturia sfinţilor din primele veacuri. Uitând şi astupându-şi urechile la glasul lui Hristos, Cel care a tot zis, „Îndrăzniţi!”, „Nu vă temeţi!”, „Dacă pe Mine m-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni. În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”. Cuminţeii vor o mărturie laşă, la firul ierbii, sau chiar sub el dacă se poate, un ascunziş de cârtiţă oarbă, ce iese din ascunzişuri numai noaptea şi nu se aude niciodată. Hristos însă, ce ne cere şi ne porunceşte? Uimitor! (pentru „cuminţei”)

Voi sunteţi lumina lumii! Nu poate cetatea din vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind oamenii făclia s-o pună sub obroc ci în sfeşnic, să lumineze tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri!

Nu cuminţenie tâmpă! Nu ascunziş din care se iese doar când nu e primejdie! Ci mărturisire deplină şi neîncetată, prin lupta noastră împotriva patimilor şi păcatelor. Şi, la nevoie – după a Sa înţelepciune ivită – şi prin cuvânt. Dar întâi prin războiul cel greu împotriva lanţurilor răutăţii care înrobesc sufletul. Asemenea lui Hristos, creştinul trebuie să fie şi miel, dar şi leu! Demnitatea fiului de Împărat se cere de la fiecare creştin. A duce războiul cel cumplit dinlăuntru este poruncă sfântă şi prima lucrare ce ni se cere. Doar din aceasta poate ieşi lucrarea cea bună în afară! Dar asta nu vor să înţeleagă şi să primească cei care ascund împăcarea cu păcatul prin fardurile groase ale pietismului şi aşa-zisei toleranţe – toleranţa fiind alt nume al desfrânării, după cum „casă de toleranţă” este alt nume al bordelului. Ei sunt întâi lipsiţi de iubire faţă de propriul suflet, pe care nu luptă cu adevărat să-l elibereze din stăpânirea răului. Şi, lipsiţi de iubire faţă de ei înşişi, cum ar putea avea adevărata iubire faţă de ceilalţi? Doctorul care dă medicamente amare este pentru ei un sadic, iar chirurgul care taie părţile putrezite un mutilator şi un criminal. „Iubirea este”, strigă ei în cor, „să spui bolnavului că e bine să fie bolnav, să numeşti bolile diversitate şi să tolerezi infecţiile şi putrefacţia”. Laşi gata să lovească în cei care iubesc, dar supuşi în faţa celor stăpâniţi de ură, ei sunt oricând pregătiţi să facă rău în numele binelui şi să se lepede de Hristos în numele lui Dumnezeu. Dacă ar putea, ar astupa cu plumb încins gurile mărturisitorilor, explicând apoi că fac aceasta din iubire pentru cei „afectaţi” de cuvintele mărturisitorilor. Dar dragostea pe care ei pretind să o răspândească este doar o otravă ale cărei culori se schimbă între sentimentalismul ieftin şi făţarnic şi ura iezuito-luterană faţă de cei de altă părere. Năuciţi şi chiar înspăimântaţi de aceşti înşelaţi-înşelători creştinii de rând se sfiesc să mai fie creştini, să mai trăiască şi să mărturisească Adevărul – deşi fără trăirea şi mărturisirea Adevărului nici nu ne putem numi creştini.
Va urma.