Continuare

Şi totuşi mai sunt păstori!

Mai sunt din cei care îşi pun viaţa pentru turma lui Hristos!

Chiar într-un veac de apostazie făţarnică, zisă „cuminţie”, mai sunt cei care pot ridica glas de leu – şi blând şi cutremurător de puternic totodată – întru mântuirea lumii!

Aşa au fost sfinţi mărturisitori ca Valeriu Gafencu, Sofian Boghiu, Daniil Sandu Tudor, Ilie Cleopa şi mulţi, mulţi alţii.

Aşa a fost uimitorul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cu o mărturie zguduitoare în inima unei puteri satanice.

Aşa a fost minunatul Valeriu, Bartolomeu Anania, Leul Ardealului, cel care a ştiut să ţină fruntea sus în vâltoarea unui ev dement şi laş.

Şi, care, după toţi cei dinainte, a plecat şi el acum în ceruri, să se bucure pentru totdeauna de lumina Stăpânului său, Leul din Iuda, Iisus Hristos, pe care cu atâta dăruire l-a slujit.

Cât de măreaţă a fost chiar şi umbra Leului din Ardeal, în chiar iarna vieţii sale! Câtă putere a ştiut să adune din puterea Stăpânului! Asemenea tărie a avut glasul său încât străpungea şi cele mai împietrite inimi! Şi unde nu a răsunat! Pe sălile Sinodului sau în bisericile Transilvaniei, în aule şi amfiteatre, pretutindeni unde Cuvântul putea fi rostit, cu vreme şi fără de vreme.

Şi câtă dulceaţă a avut cântecul său! Din Rotonda plopilor aprinşi până în cântecul Mioriţei ananiene, din diortosiri până în predici, rostirea românească cea mai frumoasă a răsunat neînceta în scrierile sale! Dragostea sa pentru Neamul Românesc nu a fost doar cea a omului simplu ci, deodată, neexclusiv, şi cea a cărturarului adevărat şi artistului înnăscut.

Greşeli? Desigur a avut!

Dar a avut şi o tărie de a şi le duce cu adâncă demnitate. Nu expunându-le în false confesiuni publice, alimentatoare de trufaşă şi mincinoasă umilinţă şi tăietore de pocăinţă, nici ascunzându-le fricos, cu lăcomia de a părea ce nu este. Ci doar purtându-le, purtându-le mereu, ca pe o cruce firească, firească şi proprie, cu o bărbăţie tare şi plină de eroism. Şi, prin aceasta, dând încă o mărturie – sau mai multe – despre felul în care se cuvine creştinului să îşi ducă în lume şi cele bune, şi cele rele: cu demnitate, cu tărie, cu mult curaj şi cu înţelepciune. Şi cu ochii ridicaţi mereu, dincolo de zări, către Cerurile cele veşnice.

Într-adevăr, a fost un leu. Un om care, deşi părea foarte liniştit atunci când îngrijorările şi certurile erau prea mărunte, se ridica deodată cu o putere uimitoare atunci când credea că este într-adevăr nevoie. Atunci se schimba deodată şi îşi arăta acea tărie, acea putere, care a impus de-a lungul a aproape 90 de ani chiar şi vrăjmaşilor săi. Şi totdeauna de-a lungul acestor ani a avut, lucru atât de rar şi de preţios în aceste vremuri de „cuminţenie” tâmpă, a avut curajul părerii proprii, asumată până la capăt.

Dar acum a plecat de aici! Leul din Ardeal a plecat la Leul din Iuda! Şi câtă măreţie şi frumuseţe este în această întâlnire, nu se poate, aici, spune. Din slava Leului din Iuda a izvorât slava Leului Ardealului, iar Leul Ardealului şi-a închinat slava sa Leului din Iuda. Iar Cel care slăveşte pe cei ce Îl iubesc, primeşte în lăcaşul Său ceresc pe unul care L-a iubit şi L-a slujit cu o tărie şi o demnitate rară, un adevărat ostaş al Său, un adevărat ucenic al Său.

Voi sunteţi lumina lumii! – ne strigă şi ne porunceşte Hristos, înălţându-se măreţ peste genunile Cosmosului şi Timpului. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!

Şi în ceata celor care au luptat cu adevărat spre a împlini această poruncă sfântă s-a adăugat, iată, deplin, până la capăt, şi Înaltul Bartolomeu Anania.

Cel care a fost un stâlp al Bisericii şi o lumină pentru mulţi s-a mutat la Ceruri. Lumina sa nu s-a stins, ci s-a mutat. Şi de aceea, pentru foarte mulţi dintre noi, creştinii mai slabi, este greu de zărit. Obişnuiţi să avem privirile în jos – deşi făgăduim adesea că vom avea inimile sus, către Domnul – nu suntem învăţaţi să desluşim aşa cum se cuvine luminile cereşti. Sfinţii ultimilor ani, de la Valeriu Gafencu, Daniil Tudor sau Ilie Lăcătuşu până la Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu ori Sofian Boghiu, lumini minunate ale lui Hristos, prea puţin luminează sufletele noastre. Şi nu pentru că nu ar străluci cu multă putere, ci pentru că privirile noastre nu se înalţă aşa cum se cuvine. Poate ne trezim! Poate învăţăm să ne ridicăm ochii şi mai ales inimile către Domnul! Acolo, alături de tronul Său, vom vedea şi luminile adevărate ale Neamului Românesc. Nu lucirile înşelătoare ale înşelaţilor care se dau mari şi luminaţi în această lume, o clipă, înainte de a se prăbuşi în genunile întunericului nesfârşit. Ci luminile sfinte şi veşnice ale celor care L-au urmat pe Hristos, după a lor putere, plinită fiind lupta lor de atotputernicia Dumnezeului Om. Ale celor care, prin ascultarea faţă de Mielul-Leu, prin statornicia în ucenicia faţă de Acesta, prin jertfa şi jertfele vieţii lor, au izbutit să zidească, neîncetat, România Cerească. Adevărata Românie, a martirilor şi eroilor, a călugărilor şi mirenilor trăitori, a curajoşilor mărturisitori români ai Credinţei lui Hristos Iisus. Alături de Tronul Fiului lui Dumnezeu străluceşte această Românie Veşnică, în care s-a aşezat de acum şi Leul Ardealului, Bartolomeu Anania.

Veşnică să îi fie pomenirea!

de Pr. Mihai-Andrei Aldea