Bunica mea a avut 11 copii. Dintre acestia, cand bunica implinise 35 ani i-a murit primul copil, de boala grea. Bunica nu a mai dat jos haina neagra tot restul vietii. A trait 89 ani, Dumnezeu sa o odihneasca in pace!
Dar si-a dus doliul, 54 ani, ca un bun crestin.
La 89 de ani facea rugaciunile "ca la carte", cu metanii serioase, mari si mici, conform Traditiei. Si citea din Biblie zilnic. Si era mereu treaza si vesela, binevoitoare.
Ce oameni simpli si minunati au fost in tara asta!
Eu in schimb m-am prabusit dupa moartea mamei. Mi-au trebuit 7 ani sa imi revin cat de cat. Abia la parastasul de 7 ani (si primul la care am participat, vai mie), doliul meu s-a incheiat undeva intr-un punct/cheie. Daca nu participam la parastas cred ca eram si acum un om sfarsit...
Cred ca lucrul cel mai rau in doliu este sa te izolezi de oameni si de Biserica.
Doliul este o experienta pe care trebuie sa o traversam. Dar cred ca avem nevoie de sprijin pentru asta. Totul e sa il si acceptam!