FOCUL SACRU
Vlad mergea repede. Gândul că peste câteva zile se va însura îi provoca o neliniște plăcută, un fel de beție.
Avea din când în când impresia că a plecat deja.
Nu se va rupe de ai săi, nu va vedea pentru ultima dată țara fără să-i sângereze inima. Își dădea seama de asta, dar pentru Jane, pe care o iubea atât de mult încât n-ar fi putut trăi fără ea, sacrifica totul.
Se simțea rușinat la gândul că, de dragul lui, ea ar vrut să vină aici fără să-i pese că se desparte de părinți și că va duce o viață grea, trudnică și plină de privațiuni.
El părăsea o țară sărăcită, bântuită de fantomele unui trecut nu prea îndepărtat și se ducea într-o țară civilizată și prosperă. Îi părea că acest gând îi va alina mamei sale durerea despărțirii.
Amintiri dragi din copilărie îi reveneau în minte. De nenumărate ori mama sa îi vorbise, ținându-l pe genunchi, despre patrie, pământ al doinelor și vitejiei. Străbunicii săi, bunicii săi luptaseră ca s-o apere pe fronturile celor două războaie mondiale nutrind pentru ea o iubire profundă. Acum că patria nu mai era ce-a fost, cine putea să-l condamne că pleacă?
Ajungând la biserică îi ieși în cale preotul cel tânăr care-i spuse:
- Bine că ai venit! Părintele tocmai m-a trimis să te caut. Te așteaptă pe băncuța de sub nuc.
- Ce bine! șopti Vlad, mai degrabă mulțumit decât surprins.
De când fusese numit la biserica din cartier domnul Petrescu se arătase interesat de evoluția lui. Cum de nu se gândise să-i anunțe nunta? Puțin stânjenit de faptul că uitase asta, se duse să-l vadă.
Domnul Petrescu era un preot în vârstă de o rară distincție și de o blândețe încântătoare. Vlad, care se știa iubit creștinește de el, ar fi vrut să-l îmbrățișeze, să-i spună fericirea sa. Ceva din expresia feței sale îl opri însă:
- Mă așteptați părinte? spuse el.
- Da. Ți-a luat cam mult ca să ajungi.
- Nu știam că sunt așteptat și vizita pe care v-o fac nu e o vizită obișnuită, răspunse Vlad cu ochii strălucind.
Preotul, emoționat, privi îndelung chipul frumos al tânărului: Vlad încarna pentru el sufletul neamului românesc.
- Așadar e adevărat, te însori cu domnișoara Jane Thomson și pleci din țară, spuse el trist.
- Păi ce-ar trebui să fac părinte?
- Ce să faci, copile? Fă-ți datoria de om și de român.
- Dumneavoastră nu ați pleca dacă v-ar fi mai bine în altă parte? Ați rămâne aici?
- Dumnezeule! ce s-ar întâmpla cu credința noastră creștin ortodoxă dacă preoții ar pleca... Voi muri aici. De plecat nu plec decât dacă sunt luat pe sus cu forța. Dezertarea lașă, fuga, nu-s de mine. Dar timpul trece. Vino, adăugă el ridicându-se, preoteasa ne-a pregătit un pui la frigare.
Îi turnă tânărului un pahar de vin și așezându-se în fața lui la masă îi spuse:
- Diseară se împlinesc trei ani de când am primit parohia. M-a surprins mereu plăcut că tu și prietenii tăi veneați în fiecare duminică la slujbe, că vă arătați atașați de credință.
Vlad se gândi o clipă și răspunse:
- Ne plăceau, pacea, liniștea care ne cuprindeau venind la biserică. Ne plăcea cum slujeați...
Chipul palid al bătrânului preot se ilumină:
- M-am rugat de multe ori pentru voi, pentru tine. Voi, tinerii sunteți speranța, viitorul nostru... Și ne părăsiți!!! Ce gol și ce regrete lăsați în urmă! Ne e greu să nu vă mai vedem.
Vlad îl asculta vizibil tulburat.
- Nu vreau să arunc o umbră asupra fericirii tale, dar hotărârea pe care ai luat-o e atât de gravă... Mi se pare că iubirea te orbește. Mi se pare că plecarea ta e o mare greșeală.
- Țin prea mult la ea ca s-o condamn la o viață de privațiuni.
- Te cunosc. Crede-mă, ești o plantă care se aclimatizează greu. Nu respiri bine în altă parte. Rădăcinile tale sunt aici și angajându-ți cuvântul te vei condamna la un exil irevocabil.
- Dar mă duc într-o țară civilizată și prosperă.
- Amintirile din sărmana noastră țară te vor urmări acolo. Îți va fi dor de ea, vei trăi cu sentimentul că ai trădat, că nu ți-ai făcut datoria. Cândva, discutând de una de alta, mi-ai spus o vorbă care mi-a mers la suflet.
Vlad păstră tăcerea. Preotul reluă:
- Spuneai: „Trebuie să iubești în sărăcie, suferință și durere pentru a putea spune că iubești cu adevărat.” Atunci focul sacru ardea în inima ta.
Predescu Virgil
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX!
|