Citat:
În prealabil postat de alibaba
Sunt crestin-ortodoxa, la inceput de drum, de curand am inceput si eu sa ma spovedesc si sa fac tot posibilul sa traiesc dupa voia lui Dumnezeu. Dar am multe intrebari si nici un raspuns si sper ca cineva sa imi dea cateva argumente, cateva explicatii in legatura cu esenta credintei.
De ce suntem ortodocsi? De ce credem in Dumnezeu? De ce sa renuntam la cultul placerii, la viata noastra pacatoasa, la stilul nostru monden de trai pentru o viata de nevoire, de infranari, de sacrificiu pentru Dumnezeu? Care este adevarul? De ce este sanatos pentru noi sa traim in ascultarea de Dumnezeu, IN INFRANARE si nu sa traim pentru placere? Si de ce placerea este un pacat in fata lui Dumnezeu?
In ultimul timp am avut multe discutii contradictorii cu unele persoane despre existenta lui Dumnezeu. Raspunsul este majoritar acelasi: ei cred in Dumnezeu dar toate regulile, tot ce se impune pentru a duce o viata placuta lui Dumnezeu ii depaseste; ca practic aproape tot ce fac ei e pacat. Deci omului ii e mai usor sa spuna : "da, cred ca exista o instanta divina superioara omului, dar nu ma complic acum cu religia, biserica si chestii de-astea" si aici intervine argumentul despre preotii corupti . Se vorbeste foarte mult despre preotii care cad in pacat, care se imbata, care aduna averi de pe urma credinciosilor care vin la biserica, si prin urmare oamenii refuza sa mearga sa stea de vorba cu un preot.
De multe ori imi doresc sa ii contrazic dar imi lipsesc contraargumentele pentru ca nici macar eu nu stiu de ce trebuie sa fac tot ceea ce fac. Cred in Dumnezeu si stiu ca din iubire pentru El trebuie sa ne sacrificam dar mintea mea vrea sa cunoasca esenta, motivul lucrurilor. Sper sa gasesc niste indicii, niste vorbe frumoase, niste lamuriri.
|
Omul se trezeste aruncat intr-o lume pentru care nici nu e pregatit, nici nu o intelege si nu-i gaseste niciun sens. Cautand SENSUL in lume nu-l vei putea gasi niciodata. Doar surogate de sensuri, palide, relative, subiective. Nici in trairea clipei, nici in cunoastere, nici macar in intelepciune. Caci toate iti vor parea desertaciune. La o cercetare atenta si nemincinoasa toate sunt desertaciune, de orice realizare se-alege praful, orice gand se spulbera-n vant si orice vis de destrama ca fumul. Nimic nu ramane, nimic nu dureaza, nimic nu e etern. Pe termen lung cu totii suntem morti. Asta daca cautam SENSUL doar in lume. Dar daca SENSUL nu e in lume, atunci el TREBUIE sa fie in afara ei. De ce? Pentru ca SENSUL TREBUIE SA EXISTE. Aceasta e convingerea ferma a oricarui cautator veritabil, altfel nu s-ar deranja ca sa caute. Si sensul trebuie sa existe pentru ca lumea si universul sunt mult, mult prea complexe ca sa fie doar o absurditate. Omul, firul de praf din univers, e capabil sa genereze sens, asta inseamna ca SENSUL exista, numai ca el trebuie cautat in alta parte. Iar SENSUL nu poate fi dat decat tot de o PERSOANA. Sensul nu poate fi generat decat de IUBIRE. In iubire noi gasim sens vremelnic, in IUBIRE trebuie sa se nasca SENSUL ETERN. Iar IUBIREA nu poate veni decat de la o PERSOANA, adica de la un Dumnezeu Persoana.
Har, smerenie si jertfa de sine.