- Părinte Nicodim, cum v-aţi hotărât spre monahism?
- Dorinţa părintelui Gala Galaction a fost să mă călugăresc. El îmi era duhovnic. Parcă îl văd cum spovedea în cimitirul de la Radu Vodă. Era şi singurul profesor universitar care predica desăvârşirea prin voturile monahale: sărăcia, fecioria şi ascultarea. Când ţinea conferinţe în sala Mihai Viteazu a Facultăţii de Teologie, nu mergeam niciodată singur, ci împreună cu d-l Teodor Dan, inspector la Culte, cu doamna Evloghia Ţârlea, cu familiile Fişta şi Zega, care ajutau zilnic cantina săracilor. Această cantină a patriarhiei a funcţionat 40 de ani în strada Sfinţii Apostoli şi aici erau primiţi zilnic să ia masa 150 de oameni săraci. Ca student, ajutam şi eu. Marţea şi miercurea alegeam grâul, joia şi vinerea îl fierbeam, iar noaptea frământam pentru sâmbătă 20 de colive de sufletul voievozilor şi eroilor neamului.
– Şi totuşi cum aţi intrat în mânăstire?
- Era o zi luminoasă de septembrie, în anul 1942, când părintele Gala Galaction, care slujea la Radu Vodă, m-a adus de mână şi m-a prezentat părintelui Melchisedec Dumitriu, secretarul Patriarhului Nicodim Munteanu. Când m-a văzut aşa slăbuţ, acela a zis: Ce va face el în mânăstire? însă [COLOR=#FF0000]părintele Gala Galaction îmi amintesc că a replicat: Găina asta mică, să vedeţi ce ouătoare are să fie![/COLOR]
(…)
– Ce ascultare vi s-a rânduit?
- Eu aveam ascultarea să predic şi să hrănesc săracii. Chilie mi s-a dat la arhondaric cu vedere spre cimitir. Arhondar era părintele Gherman Jardan din Basarabia, fost stareţ la Balaciu. În tinereţe, ca diacon, acesta slujise în prezenţa Ţarului Nicolae. [COLOR=#FF0000]El m-a întrebat: Câte limbi ştii? I-am răspuns:[/COLOR][COLOR=#FF0000] franceză, germană, greacă, latină şi ebraică[/COLOR].[COLOR=#FF0000] Acum ai să înveţi o limbă nouă: sapă, hârleţ, târnăcop –[/COLOR] mi-a răspuns cu drag părintele.
Împreună cu părintele Roman Stanciu, viitorul episcop vicar, trebuia să trecem pe la ferestrele chiliilor, anunţând slujba: Vremea cântării, ceasul rugăciunii!, şi să nu plecăm până nu auzeam răspunsul: Amin!, semn că acela se trezise. Slujba de noapte începea la 11 şi se termina pe la 3 dimineaţa. Urma o pauză după care se făcea Sfânta Liturghie. Tot timpul am dormit îmbrăcat în rasă, ca un soldat.
- Nu era greu?
[COLOR=#FF0000]- Nu mă simţeam în trup. Am trăit zile şi nopţi ca într-o nuntă divină. Vedeam toată atmosfera Mânăstirii Cernica într-o lumină mare[/COLOR].
- Ştiaţi ceva despre Sfântul Calinic înainte de a intra în Mânăstirea Cernica?
- Pe Sfântul Calinic l-am ştiut înainte de canonizare. Citisem o broşură reeditată de protoiereul Lungulescu, după scrierile părinţilor Protasie şi Casian Cernicanul, ultimii cronicari ai Ţării Româneşti, cum i-a numit Nicolae Iorga.
După ce am intrat în mânăstire, spălând într-o zi pe jos în biserică, am găsit sub scaunul arhieresc un sul de hârtie scris cu literă chirilică, vechi de peste 100 de ani, pe care l-am transliterat. Era un model de spovedanie întocmit de Sfântul Dimitrie al Rostovului, de pe vremea Sfântului Calinic, model pe care îl folosesc şi astăzi ca îndrumar.
- Ce ne puteţi spune despre pregătirile pentru canonizarea Sfântului Calinic din 1955? Cum s-au aşezat sfintele moaşte în raclă?
- Totul s-a petrecut în pridvorul bisericii. Mitropolitul Efrem al Basarabiei ungea fiecare os cu mir. Eu le ştergeam cu procoveţe, iar părintele Augustin Mateescu, eclesiarhul, le aşeza în raclă. Peste noapte a venit autopsierul pentru a le aşeza în poziţie anatomică. Sfintele moaşte au fost legate cu fir de aur, însă eu nu am fost de faţă personal.
Îmi amintesc totuşi că în mormânt nu s-a găsit un omoplat al Sfântului. Mai târziu, stareţul Mânăstrii Frăsinei, părintele Simeon Combie, a mărturisit că este la ei, la Frăsinei, şi că părinţii îl luaseră la parastasul de 7 ani al Sfântului.
- Cum a fost canonizarea Sfântului Calinic?
- La început canonizarea s-a dorit în Bucureşti, la Biserica Sfântul Spiridon Nou, dar exista temerea că, de mulţimea lumii, s-ar fi blocat circulaţia, aşa că slujba s-a făcut la Cernica. Într-adevăr,[COLOR=#FF0000] au fost mii de pelerini. Cele 60 de autobuze care au plecat dimineaţa din Bucureşti către Cernica n-au mai putut întoarce de mulţimea oamenilor. Nu mai încăpeau în curtea mânăstirii şi stăteau şi pe câmp în genunchi.[/COLOR] Securitatea, ordonată de duhul rău, ne înspăimânta mereu: Să vedeţi ce o să păţiţi! N-am ţinut cont de prezenţa securiştilor. Era prima canonizare! Eram când într-o insulă, când în alta. O parte din securişti se urcaseră pe acoperiş, alţii în copaci. Erau şi soldaţi îmbrăcaţi civil.
Au venit părinţii de la Frăsinei. Au venit şi maicile de la Ţigăneşti şi de la Ciorogârla. Maicile de la Pasărea au mers noaptea, 8 kilometri prin pădure, ca să ajungă la timp. Au venit părintele Dumitru Stăniloae, exarhul Vasile Vasilache şi credincioşi din toată ţara.
Nu mai era nici un loc de cazare. Noi, părinţii dormeam pe duşumele. S-a pus fân în podul mânăstirii şi oamenii au dormit pe fân.
– Cum a fost slujba propriu-zisă?
- Au fost patru coruri. Altarul, strănile (din stânga şi din dreapta) şi cafasul. Ierarhii erau aşezaţi în sfântul altar în două cercuri. La străni cântau maicile. Diaconii dădeau răspunsurile din biserică. Unul era la cafas, altul într-o strană, altul la cealaltă, precum păsările. Diaconul Niculescu era bas, un diacon din Oltenia era bariton. Evghenie, care absolvise şi Conservatorul, era sopran şi urca foarte sus, până la si, do. De la Chişinău a venit un arhidiacon, Ursache. Când a rostit din altar Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă Lumina…, au tremurat geamurile bisericii.
A participat Patriarhul Chiril al Bulgariei, care era doctor în teologie la Cernăuţi, bătrânul Patriarh Iacob al Antiohiei şi Hrisostom al Atenei, care a stat pe un scaun în faţa catapetesmei. A fost prezent şi Mitropolitul Grigore de Leningrad, care, fiind bolnav cu inima, la întoarcere a răposat în avion.
Îmi amintesc că s-a slujit cu Sfânta Evanghelie care se păstrează în muzeu dăruită mânăstirii de Elisabeta (Safta) Brâncoveanu.
Era atâta lume încât curgea apa pe pereţi. Tavanele, turla erau ude.
- Care a fost momentul din slujbă care v-a emoţionat cel mai mult?
- Racla cu moaştele Sfântului Calinic a stat în mijlocul bisericii până la vohodul mic. Apoi a fost dusă în sfântul altar şi aşezată în picioare la scaunul arhieresc.[COLOR=#FF0000] La slujbă Patriarhul Iustinian a vitat şi pe ierarhii din garda veche, ţinuţi pe atunci la distanţă de regimul comunist. Când a venit vremea să se citească Apostolul, de bucuria revederii, ierarhii vorbeau în altar unul cu altul şi au uitat să răspundă la: Să luăm aminte! Eu slujeam şi atunci l-am văzut pe Sfântul Calinic în picioare lângă tronul arhieresc dând binecuvântarea: Pace tuturor! Nu ştiu câţi şi-au dat seama de lucrul acesta în forfota aceea, dar n-am să uit niciodată această minune![/COLOR]
- Aţi mai trăit personal minuni ale Sfântului Calinic?
Odată eram la masă cu nişte părinţi şi bârfeam. Pe masă erau nişte peşti mici şi îi întrebam: Măi, unde sunt părinţii voştri? şi tot noi răspundeam, ca în locul peştilor: La stăreţie, la econom, la eclesiarh. [COLOR=#FF0000]Atunci Sfântul Calinic a apărut rezemat de tocul uşii şi a zis: – Voi credeţi că sunteţi de capul vostru? Nimic nu mişcă în mânăstirea asta fără ştirea mea.[/COLOR] Mai târziu, auzind ucenicul de la stăreţie de glumele noastre, s-a mâhnit şi a hotărât că nu va mai mânca niciodată peşte.
Chiar după canonizare, un grup de credincioşi de la Braşov m-au chemat la casa Sfântului Calinic şi acolo, la fântână, mi-au istorisit cum au văzut ei canonizarea în ceruri făcută de îngeri. [COLOR=#FF0000]Mare răzvrătire făcuseră duhurile rele pentru această canonizare![/COLOR]
Mai sunt şi altele, dar sunt cumva personale şi pentru mine istoria nu s-a încheiat…
- Când şi cum aţi început să scrieţi Acatistul Sfântului Calinic?
De acatist m-am apucat înainte de canonizare, după ce am primit vestea că Sfântul Calinic urmează să fie canonizat. Am lucrat la el cam un an de zile, însă l-am scris pentru necesitatea sufletului meu, nu ca să îl public. După canonizare, cum eram adunaţi la stăreţie, am venit cu proiectul de acatist şi, spre bucuria tuturor, părintele stareţ, arhimandritul Atanasie Gladcovski, a zis: Să-l ascultăm! Şi aşa acatistul s-a citit în biserică. Acatistul trebuie mult completat. După cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul, nu ar încăpea cărţile în lumea aceasta, aşa de mare este Sfântul Calinic.