[Tangun]

Multi adulti interpreteaza roluri atunci cand se adreseaza copiilor mici, folosind cuvinte si sunete prostesti. Coboara intentionat nivelul conversatiei cand vorbesc cu ei, nu ii trateaza de la egal la egal. Iata procesul mintii lor.
Faptul ca pentru un timp stiti mai multe sau sunteti mai mari nu inseamna ca acel copil nu va este egal. O intrebare importanta este: puteti indeplini functia de parinti si s-o faceti bine, fara sa va identificati cu functia respectiva, adica fara ca aceasta sa devina un rol?

Identitatea derivata din rolul interpretat persista mult dupa ce necesitatea acelor functii specifice a disparut. Parintii nu pot renunta la statutul de parinti nici cand copilul creste si devine adult. Nu pot renunta la necesitatea de a fi necesari copilului lor. Chiar cand copilul lor are patruzeci de ani, parintii tot nu se desprind de ideea de "eu stiu ce e mai bine pentru tine". Isi joaca in continuare in mod compulsiv rolul de parinte, de aceea relatia dintre ei si copii nu este una autentica. Parintii se definesc prin rolul respectiv si se tem inconstient sa nu-si piarda identitatea atunci cand vor inceta sa mai fie parinti. Daca dorinta lor de a controla sau influienta actiunile copilului lor devenit adult intampina rezistenta - si de obicei asa se intampla - vor incepe sa critice sau sa-si manifeste dezaprobarea sau vor incerca sa-l faca pe copil sa se simta vinovat, toate din dorinta lor de a-si pastra rolul, identitatea lor. La suprafata pare ca sunt preocupati de copil si chiar ei cred acest lucru, dar in realitate nu sunt interesati decat de pastrarea identitatii pe care le-o ofera rolul.
Motivatiile egocentriste sunt interesul fata de propria persoana si dorinta de afirmare a propriei persoane, uneori abil mascate chiar si fata de persoana in care opereaza egoul.

O mama sau un tata care se identifica cu rolul parental ar putea incerca sa se intregeasca pe sine prin intermediul copilului. Nevoia egoului lor de a-i manipula pe altii in scopul umplerii lipsei pe care o simt in permanenta este in acest caz directionata catre copil.
Daca ar fi constientizate si apoi rostite cu voce tare cele mai inconstiente motivatii si supozitii ce se ascund in spatele dorintei nestapanite a parintelui de a-si manipula copilul, intre ele s-ar regasi probabil unele dintre cele de mai jos:
"Vreau sa realizezi ceea ce n-am reusit eu sa realizez; vreau sa fii cineva in ochii celorlalti, astfel incat si eu sa pot fi cineva prin intermediul tau. Nu ma dezamagi. Sacrific atat de multe pentru tine. Dezaprobarea pe care mi-o exprim fata de tine are scopul de a te face sa te simti atat de vinovat si stanjenit, incat pana la urma sa te conformezi dorintelor mele. Si este de la sine inteles ca eu stiu ce e mai bine pentru tine. Te iubesc si voi continua sa te iubesc daca vei face ceea ce stiu eu ca este bine pentru tine."

Cand scoateti la lumina astfel de afirmatii inconstiente vedeti imediat absurditatea lor. Egoul din spatele lor iese la vedere si, odata cu el, disfunctia pe care o implica.

Daca parintii vostri procedeaza astfel, nu le spuneti ca sunteti inconstienti si stapaniti de ego, caci nu veti face probabil altceva decat sa le mariti inconstienta, deoarece egoul va lua o atitudine defensiva. Nu asa se elibereaza de ego. Este suficient ca voi sa constientizati ca egoul este cel care actioneaza in ei, si nu ei insisi. Tiparele egotice, chiar si cele care dureaza de mult, se dizolva in mod miraculos atunci cand nu le opuneti rezistenta in forul vostru interior. Opozitia nu face decat sa le reinnoiasca forta. Acceptati comportamentul parintilor cu compasiune, fara sa-l personalizati. Odata ce ajungi constient se rezolva totul. Constientizare inseamna Prezenta, si doar Prezenta poate dizolva trecutul inconstient din tine.

Multi copii nutresc in secret furie si resentimente fata de parintii lor, iar cauza este adesea lipsa de autenticitate din relatia cu ei.
Copilul tanjeste dupa prezenta parintelui sau in calitate de fiinta omeneasca, nu de rol, indiferent cat de constiincios este interpretat acel rol. Poate ca faceti tot ce e bine si tot ce va sta in putinta pentru copilul vostru, dar nici chiar a face tot ce va sta in putinta nu este suficient.
De fapt, a face nu este niciodata suficient daca neglijati Fiintarea.
Egoul nu stie nimic despre Fiintare, dar crede ca in final veti fi salvati de ceea ce intreprindeti. Daca va aflati in stapanirea egoului, credeti ca facand tot mai multe veti acumula in final suficient de multe actiuni ca sa va simtiti intregiti la un moment dat, in viitor. Nu va fi asa. Doar va veti pierde in actiuni. Intreaga civilizatie se risipeste in actiuni ce nu-si au radacina in Fiintare, devenind astfel zadarnica.
Cum aduceti Fiintarea in relatia cu copilul vostru, in cazul unei vieti de familie ocupate? Cheia reprezinta faptul de a-i acorda copilului atentie.
Exista doua tipuri de atentie. Pe una am putea-o denumi atentia bazata pe forma - intotdeauna legata inr-un fel sau altul de actiune sau evaluare: "Ti-ai facut temele? Termina ce ai de mancat. Fa-ti ordine in camera. Spala-te pe dinti. Fa asta. Inceteaza cu asta. Grabeste-te, sa fii gata."
Ce mai avem de facut? Intrebarea aceasta rezuma destul de bine felul in care decurge viata de familie in multe case. Atentia bazata pe forma e desigur necesara, dar daca doar ea exista, atunci lipseste dimensiunea vitala si Fiintarea este complet eclipsata de actiune.
Atentia lipsita de forma este inseparabila de dimensiunea Fiintarii. Privind, ascultand, atingand sau ajutand copilul intr-o imprejurare sau alta, esti vigilent, calm, complet prezent, nu vrei nimic altceva in afara momentului asa cum este el. In acest fel se face loc pentru Fiintare.

Astfel trebuie procedat si fata de ceilalti. Mama, tata, sot, sotie, tanar, batran, rolurile pe care le joci, functiile pe care le indeplinesti, orice faci - toate acestea tin de dimensiunea umana. Aceasta isi are locul ei si trebuie onorata, dar nu este in sine suficienta pentru o viata implinita. Mai este Fiintarea, prezenta vigilenta, calma a Constiintei insasi care este totuna cu tine. Umanul este forma. Fiinta este fara de forma. Ele nu sunt separate ci se intrepatrund.
In dimensiunea umana sunteti, fara discutie superiori copilului vostru; poate ca-l iubiti, dar iubirea va fi doar omeneasca, conditionata, posesiva, intermitenta. Doar dincolo de forma, in Fiintare sunteti egali, si acolo exista iubire adevarata. Prezenta care este totuna cu voi, atemporalul Eu Sunt se recunoaste in altcineva, iar celalalt, copilul in cazul de fata, se simte iubit, adica recunoscut.
A iubi inseamna a te recunoaste in altcineva. "Alteritatea" celuilalt se descopera atunci ca fiind o iluzie ce apartine taramului exclusiv uman, taramului formei. Nevoia de iubire care exista in fiecare copil este nevoia de a fi recunoscut, nu la nivel de forma, ci la nivel de Fiintare.
Cand altcineva te recunoaste, recunoasterea aceea aduce dimensiunea Fiintarii mai plenar in aceasta lume, prin intermediul amandurora. Aceasta este iubirea care mantuieste lumea. Ea se aplica in egala masura tuturor relatiilor. S-a spus ca "Dumnezeu este iubire", dar afirmatia nu este absolut corecta. Dumnezeu este Unica Viata din si de dincolo de nenumaratele forme de viata. Iubirea implica dualitate: cel care iubeste si cel care este iubit, subiect si obiect. Asadar, iubirea reprezinta recunoasterea unitatii in lumea dualitatii. Aceasta este nasterea lui Dumnezeu in lumea formei. Iubirea face lumea mai putin lumeasca, mai putin densa, mai transparenta fata de dimensiunea divina, fata de lumina constiintei insasi.