[Tangun]

Izolarea de propriile sentimente nu este abandonare. In anumite situatii extreme, poate fi imposibil sa va acceptati prezentul. Dar intotdeauna aveti o a doua sansa de a va abandona. Prima ocazie este sa va abandonati in fiecare moment realitatii prezente. Stiind ca nu poate fi anulat ceea ce exista, pentru ca exista deja -, spuneti da la ceea ce exista sau acceptati ceea ce nu exista. Atunci puteti face ceea ce trebuie sa faceti, ceea ce va cere situatia. Daca ramaneti in aceasta stare de acceptare, nu mai creati negativism, suferinta si nefericire. Traind intr-o stare a lipsei de rezistenta, o stare de gratie si lumina, liber de orice tensiune.

Ori de cate ori nu puteti face acest lucru, ori de cate ori pierdeti aceasta sansa - fie pentru ca nu creati suficienta prezenta constienta pentru a impiedica un tipar de rezistenta habituala si inconstienta sa apara, fie pentru ca starea este atat de dificila, incat este absolut incacceptabila - creati o forma de durere, o forma de suferinta. Poate ca vi se pare ca situatia creeaza suferinta, dar in utlima instanta lucrurile nu stau asa- rezistenta interioara este cea care creeaza suferinta.
Ca sa te linistesti nu trebuie sa te opui durerii. Trebuie sa o lasi sa existe, prin topirea rezistentei interioare durerea se diminueaza si dispare. A fi martorul ei, fara sa o etichetezi mental. Imbratiseaz-o. Apoi miracolul abandonarii transforma suferinta profunda in pace profunda. Aceasta este crucificarea. Las-o sa devina invierea si inaltarea.

Cand durerea este profunda, este foarte probabil sa simti o dorinta puternica de a fugi de ea, in loc sa te abandonezi ei. Nu doresti sa simti ceea ce simti. Ce ar putea fi mai normal? Dar nu exista scapare, iesire. Exista multe evadari false - munca, bautura, drogurile, furia, proiectia, reprimarea si altele -, dar ele nu va vor elibera de durere. Suferinta nu scade in intensitate cand o faceti sa devina inconstienta. Cand negati durerea emotionala, tot ceea ce faceti sau ganditi, inclusiv relatiile devin contaminate de ea. O difuzati sub forma energiei pe care o emanati, iar ceilalti o detecteaza subliminal. Daca sunt inconstienti, se pot simti obligati sa va atace sau sa va raneasca intr-un fel sau ii puteti rani voi pe ei, proiectand inconstient durerea voastra asupra lor. Veti atrage si manifesta tot ceea ce corespunde starii voastre.

Cand nu exista scapare, exista totusi o cale de abordare a problemei. Asa ca nu intoarceti spatele durerii. Simtiti-o complet. Traiti-o - nu va ganditi la ea! Exprimati-o daca este nevoie, dar nu creati un scenariu mental in jurul ei. Asa va puteti elibera de ea, o aduceti in constiinta. Acordati toata atentia sentimentului, nu persoanei, nu evenimentului sau situatiei care pare sa o fi produs. Nu lasati mintea sa foloseasca durerea pentru a va crea in jurul ei o identitate de victima (tipica tuturor dogmaticilor). Compatimindu-te si spunandu-le altora povestea ta, vei ramane blocat in suferinta. Deoarece este imposibil sa scapi de sentiment, singura posibilitate de a scapa este sa te adancesti in el; altfel nimic nu se va schimba.

Calea crucii;
Expresia "L-am gasit pe Dumnezeu prin suferinta mea" nu este absolut reala deoarece suferinta implica rezistenta. L-am gasit pe Dumnezeu prin abandonare, prin acceptarea totala a starii de fapt, pozitie pe care ai fost fortat sa o adopti prin suferinta intensa. Pentru ca la un anumit moment ti-ai putut da seama ca suferinta este creata de tine.
De ce abandonarea este echivalenta cu gasirea lui Dumnezeu? Deoarece rezistenta este inseparabila de minte, renuntarea la rezistenta - abandonarea - este sfarsitul dominatiei mintii ca stapan, sfarsitul impostorului care se dadea drept " tu insuti", al egoului. Toate aprecierile si tot negativismul se dizolva. Lumea Fiintei, care a fost ascunsa de minte, se deschide in acel moment. Brusc, apare o liniste mare in tine, un sentiment de pace. Si in aceasta pace se afla o bucurie profunda. Iar in aceasta bucurie se afla iubirea. In centrul tuturor se afla sacrul, incomensurabilul, cel ce nu poate fi numit.

Dar e dificil pentru ca exista o mare problema. Orice concept e foarte adanc incrustat in personalitatea dogmaticilor. Nu isi pot da seama nimic fara sa traisca singuri durerea, care de fapt ce este, durerea adevarului a ceea ce sunt ei. Ei traiesc blocati in trecut, cu teama de viitor, lipsiti de prezent, intr-o iluzie a sperantei ce va veni din exteriorul lor. De ce nu reuseste dogmaticul sa traiasca asemenea unui copil viu? Pentru ca este capturat in gandurile lui, conceptele lui, inseparabile de trecutul lui, si cu o permanenta teama de viitor.
Aidoma fantomei lipsite de prezenta.

Care este singurul lucru ce le-a mai ramas dogmaticilor pentru supravietuirea identitatii lor? Pentru ca ei sa isi poata intregi sentimentul de sine (cine anume sunt ei) , ei au nevoie nu de Viata, ci de contrazicerea cu cei ce nu insusesc dogmele lor. Astfel au iluzia ca isi dau seama cine sunt ei (in comparatie cu ceilalti), fara sa realizeze ca Viata trece pe langa ei asa cum este ea, in momentul prezent.
Care este diferenta dintre ei si ceilalti? De fapt nu este nicio diferenta, in afara de faptul ca ei cauta identitatea lor in exterior, prin separarea de ceilalti ei se reintregesc si isi "dau seama" cine sunt ei. Accentul lor nu e pus pe viata insasi ci pe speranta si amagirea intr-un viitor mai bun. Ei vorbesc incontinuu despre aproapele lor, despre jertfa a ce? Personalitatea lor nu se lasa jertfita in numele vietii, dizolvand-o, ei vor altceva. Ce gust ramane de la ei? Ai senzatia ca incerci sa comunici cu fantomele, care repeta acelasi si acelasi lucru din trecutul lor. Sunt prinsi in vise si traiesc in cosmarul lor. Exact asta e senzatia. La 28 de ani , cand vorbesc cu o persoana dogmatica, simt ca vorbesc cu o fantoma materializata.