[eeaotly]

Văd că lumea pe aici se grăbeşte să se sperie şi să trântească uşa de îndată ce se aduce doar vorba despre vise.

De fapt, majoritatea viselor sunt formate din frânturi amestecate din viaţa şi activitatea noastră. Eu într-o vreme - mai exact, în copilărie - îmi aminteam aproape toate visele pe care le visam noaptea, şi erau aşa de lungi, de multe şi cu o "acţiune" atât de complexă, încât, îmi lua uneori, câteva ore să le aştern pe hârtie - erau mici piese de teatru fantastice, al cărui unic spectator eram eu. Am avut astfel ocazia să le studiez în amănunt şi să mă întreb de ce am visat cutare sau cutare lucru. De obicei mă întrebam la trezire ce am făcut eu în zilele precedente, ce am citit în ultimul timp, ce am văzut sau cu cine am vorbit, şi, de cele mai multe ori, le regăseam pe toate acestea amalgamate în cuprinsul visului, fără a avea însă o logică anume. În felul acesta am învăţat din propria mea experienţă că visul e un soi de exerciţiu nocturn al imaginaţiei, un proces prin care creierul îşi organizează şi îşi fixează înformaţiile adunate peste zi. Nimic malefic în asta. Şi chiar mă bucuram că se întâmplă, şi că pot să-mi amintesc, că am acces şi la acest nivel al minţii mele, prin urmare, că sunt o persoană sănătoasă. Dar nu credeam că imaginile din vise sunt mai malefice sau mai benefice decât cele pe care le obţii atunci când stai în mijlocul naturii, îi savurezi din plin frumuseţea şi-ţi laşi imaginaţia să vagabondeze şi să făurească şi ea, la rândul ei, cele mai fanteziste peisaje...

Astăzi, nu mai reţin tot ce visez, şi nici nu mă mai interesează. Probabil că pentru mine procesul de auto-cunoaştere s-a încheiat (repet, ceea ce am povestit mai sus, se petrecea la vârsta căutărilor, în copilărie), sau poate m-am "ramolit" eu, nu ştiu. Probabil însă, că dacă m-ar interesa ce visez noaptea, atunci încet-încet, aş reîncepe să mi le amintesc la trezire.

Cert este însă, că acum mi se întâmplă mult mai rar să-mi amintesc dimineaţa visele. Dar atunci când se întâmplă, rareori sunt lipsite de însemnătate. Pentru că, de obicei, ele sunt, ceea ce îndrăznesc să numesc vise inspiratoare. Spre exemplu, mă trezesc auzind muzică iar în unele cazuri aceasta îmi stăruieşte mult timp în memorie, (şi-mi pare rău că nu am cunoştinţe în domeniu pentru că aş putea încerca să o trec pe note). Alteori, visez scene suave pline de poezie în urma cărora, la trezire, scriu versuri (pe care prietenii mei nu le pot deosebi de poeziile născute în stare de veghe). Iar alteori, - mai cu seamă în adolescenţă mi se întâmpla asta - mă trezesc în minte cu vreun scenariu de film, un subiect de roman, sau cu imaginea vreunei invenţii la care nu m-am gândit în viaţa mea! E drept, în marea lor majoritate se destramă din minte la contactul cu realitatea. Cu siguranţă, nu prea ştiu să mă folosesc de ele.

Dar ce vreau să spun este că visele nu trebuie privite neapărat ca o sperietoare. Desigur, nici nu le poţi acorda o importanţă exagerată - la urma urmei, e ca şi cum ţi-ai baza viaţa pe nişte umbre - dar nici să le ignori cu totul nu e bine. Recunosc, în vis am avut şi ispite, - uneori foarte puternice, - dar sunt convinsă că numai cunoscându-ţi şi această latură a personalităţii, poţi ajunge să-ţi deosebeşti visele prielnice de cele păguboase. Dar aşa, dacă nici nu calci pe acolo, nu vei şti în veci - lumea onirică va rămâne mereu un fel de junglă întunecată plină de jivine înfricoşătoare.

În tot cazul... nu vreau să pară aici că fac "apologia" visului. La urma urmei, cine nu se simte în stare - dintr-un motiv sau altul - să-i afle mecanismele, mai bine să nici nu încerce. Dar nu pot să ignor cea ce mi se întâmplă mie - anume că am unele vise care mă inspiră să scriu, să creez. Şi sper, dragilor, că nu-i acordaţi necuratului şi calitatea de "muză" şi de artist. Nu de alta, dar mă tem, că în felul acesta îl jefuiţi pe Dumnezeu de calităţi şi le acordaţi apoi "concurenţei".

Numai bine !