În prealabil postat de eeaotly

Am cunoscut şi eu cândva pe cineva care se potriveşte întocmai acestei descrieri. Simţeam în adâncul inimii că el este "alesul". Şi, ce este mai important, mi-l puteam închipui în postura de tată al copiiilor mei - lucru care nu mi s-a întâmplat niciodată cu altcineva, indiferent cât de drăguţ sau atrăgător ar fi fost. Din păcate, eram prea tânără, nu mă simţeam pregătită pentru a face marele pas, eram cumplit de stresată cu examenele, cu familia, etc, încât am cedat nervos şi am început să mă tem şi să mă îndoiesc de sentimentele mele. Nu eram obişnuită să am sentimente puternice, vulcanice, ci profunde şi aşezate. Sunt o fire mai cerebrală şi mă temeam să nu fie doar un foc de artificii şi să mă trezesc prea târziu apoi. Aşa că am făcut prostia să-i promit că DA, dar apoi, prin fapte să-i spun BA, adică să mă autoizolez şi să-l evit tocmai pentru a-mi testa sentimentele. Urmarea a fost că, experimentul meu, deşi bine intenţionat, a scăpat de sub control. Deşi am aflat răspunsul - anume că sentimentele mele sunt adevărate, amândoi am suferit degeaba. Dumnezeu mi-a arătat de câteva ori că e cazul să vorbesc, să-mi mărturisesc sentimentele adevărate şi să îndrept lucrurile, dar nu am avut curaj la momentul potrivit, iar când am găsit curaj, nu am avut prilejul potrivit. Şi am tăcut. Şi am rămas cu el în suflet. Niciunul nu a mai găsit pe altcineva, dar niciunul nu are putere să se mai deschidă. Acum, încerc să-mi spăl păcatele, dar e lung, foarte lung drumul până la inima celui drag, atunci când el se teme de tine.

Ce vreau să pun cu toate astea? Că da, există suflet pereche. Şi da, există şi liber arbitru. Adică îl cauţi, îl întâlneşti, Dumnezeu ţi-l arată, dar depinde de tine să fii pe fază.

Şi mai e ceva, ceva ce a trebuit să învăţ acum : L-am iubit ca pe Dumnezeu, (nu vă scandalizaţi, nu e blasfemie), adică îl vedeam cu acea vedere pe care numai iubirea ţi-o poate da. Îl vedeam strălucitor şi copleşitor de frumos, deşi ca fizic e departe de avea alura unui Apolo. Dar îi vedeam sufletul lui minunat de frumos şi mintea lui sclipitoare iar asta mă înduioşa la culme şi mă fascina ca o vrajă. Sentimentele mele aveau ceva mistic, pentru că dincolo de el, şi prin el, îl vedeam pe Dumnezeu - vedeam, prin fiinţa lui, Modelul.

Astăzi însă, am descoperit că, deşi acest mod de a iubi este destul de rar şi greu de dobândit, mai există unul, încă şi mai greu, dar şi mai frumos - acela de a iubi nu aşa cum iubeşte un om pe Dumnezeu, ci aşa cum iubeşte Dumnezeu pe om. Adică să iubeşti pe cineva cu toate micile lui scăderi, să-l iubeşti în ciuda îndepărtării de orice fel. Să-i vezi strălucitoarea frumuseţe a sufletului chiar dacă timpul a aşternut tăcerea şi a întins distanţa. Cred că acesta e tipul de iubire la care trebuie să ajungem fiecare dintre noi în timp - iubirea iertătoare, şi care îşi cere iertare. Eu asta încerc să fac, şi îmi dau seama că e mult mai greu decât să cazi pur şi simplu, în extaz.