Se spune ca in rai nu suntem primiti singuri, ci trebuie sa venim cu cineva de mana. E si o poeyie tare frumoasa a lui Vociulescu, care exprima acest inteles, despre o raza de soare care se intorcea in cer, invinsa si singura, dar pe care Hristos o primeste in rai singura si datoare, ci ii cere sa isi ia puteri noi, sa se intoarca pe pamant si sa ii aduca si pe altii cu ea. E sublima, mi se pare o alegorie a sufletului omenesc:
"Tu vii aicea singura si-nvinsa?
Grai cel vesnic nevazutul Tata
Tu fugi de teama de a nu fii stinsa?
Dar cand s-a stins lumin-adevarata?!
De te-am trimis in lumile-nvrajbite
Nu te-am chemat cu pumnii stransi si goi:
Ca pe-un manunchi de raze impletite
Eu te-asteptam s-aduci pe toti la noi!
Dintr-un biet sambur nabusit in fasa,
Din scapararea unei minti senine
Sa fii crescut o mare uriasa,
Sa porti pamantul insusi pan la Mine!
Plangand stinghera si tremuratoare,
C-ai fost infranta vii sa-mi dai de stire?
Nu te primesc saraca si datoare!
Cui ai lasat bogata mostenire?!"
Mergand apoi spre raza-mbarbatata
I-a sarutat obrajii amandoi:
"Copila mea, fii binecuvantata,
Ia-ti deci puteri si-ntoarce-te-napoi!
Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina
Sa-l paraseasca ostile ceresti,
Tu sa ramai, ca tu esti doar lumina
Si nu traiesti decat cand stralucesti!"
Toata poezia -
http://www.autorii.com/scriitori/vas...rului-text.php