[Tangun]

Prezenţa este acelaşi lucru cu Fiinţa?

Când deveniţi conştienti de Fiinţă, ceea ce se întâmplă de fapt este că Fiinţa devine conştientă de ea însăşi. Faptul că Fiinţa devine conştientă de ea însăşi — aceasta este prezenţa. Deoarece Fiinţa, conştiinţa şi viaţa sunt sinonime, am putea spune că prezenţa înseamnă conştiinţa care devine conştientă de sine sau viaţa care ajunge la autoconştientizare. Dar nu vă ataşaţi prea mult de cuvinte şi nu faceţi un efort pentru a înţelege aceste lucruri. Nu aveţi nevoie să înţelegeţi nimic pentru a putea deveni prezent.

Pare să reiasă că Fiinţa, realitatea transcendentală ultimă, încă nu este completă, că trece printr-un proces de dezvoltare. Dumnezeu are nevoie de timp pentru dezvoltarea personală?

Da, dar numai dacă privim din perspectiva limitată a universului manifest. In Biblie, Dumnezeu declară: „Eu sunt Alfa şi Omega. Eu sunt cel viu". In lumea atemporală în care există Dumnezeu, care este în acelaşi timp şi casa voastra, începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega, sunt una, iar esenţa tuturor lucrurilor care au existat şi vor exista vreodată este etern prezentă într-o stare nemanifestă de unitate şi perfecţiune — complet dincolo de orice lucru pe care l-ar putea imagina sau înţelege vreodată mintea umană. In lumea noastră de forme aparent separate, totuşi, perfecţiunea atemporală este un concept inimaginabil. Aici chiar şi conştiinţa, lumina ivită din Sursa eternă, pare supusă unui proces de dezvoltare, dar asta numai din cauza percepţiei noastre limitate. In termeni absoluţi, lucrurile nu stau aşa.

Evoluţia conştiinţei în această lume;
Tot ceea ce există conţine Fiinţa, conţine esenţa lui Dumnezeu, are un anumit grad de conştiinţă. Chiar şi o piatră are o conştiinţă rudimentară; altfel, nu ar exista, iar atomii şi moleculele sale s-ar dispersa. Totul este viu. Soarele, Pământul, plantele, animalele, oamenii — toate sunt expresii ale conştiinţei în diferite grade, conştiinţă manifestată ca formă.
Lumea apare atunci când conştiinţa ia diferite forme, mentale sau materiale. Gândiţi-vă la milioanele de forme de viaţă de pe această planetă. Din mare, de pe pământ, din aer — şi fiecare dintre ele este reprodusă de milioane de ori. In ce scop? Există o entitate sau o fiinţă prinsă într-un joc, care se joacă cu formele?
Formele de viaţă individuală nu sunt, evident, foarte importante în acest joc. In mediul marin, majoritatea formelor de viaţă nu supravieţuiesc mai mult de câteva minute după naştere. Forma umană se transformă şi ea în ţărână mult prea repede, iar când a dispărut, este ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Este acest lucru tragic sau crud? Numai în cazul în care creaţi o identitate separată pentru fiecare formă, atunci când uitaţi că acea conştiinţă a fiecăreia este esenţa lui Dumnezeu, ce se exprimă pe sine prin formă. Dar nu ştiţi cu adevărat acest lucru până când nu vă daţi seama de apartenenţa voastra la esenţa lui Dumnezeu drept conştiinţă pură.

Dacă un peşte se naşte în acvariul vostru şi îi daţi numele de Ion, scrieţi un certificat de naştere, îi povestiţi istoria familiei lui şi peste două minute este înghiţit de un alt peşte — este un lucru tragic. Dar este tragic numai pentru că voi aţi proiectat un sine individual acolo unde nu exista. Aţi luat o fracţiune dintr-un proces dinamic, un dans molecular, şi aţi făcut din ea o entitate separată.

Conştiinţa îşi pune masca formelor până când acestea ating o asemenea complexitate, încât se pierde complet în ele. Conştiinţa omului contemporan s-a identificat complet cu masca ei. Se cunoaşte pe sine numai ca formă — şi de aceea trăieşte temându-se că forma sa fizică sau psihologică va fi anihilată. Aceasta este mintea dominată de sinele fals, şi în acest moment apar disfuncţii considerabile. După cum vedem acum, se pare că a decurs total greşit ceva în lanţul evolutiv. Dar chiar şi asta face parte din "jocul divin". In final, presiunea suferinţei create de această aparentă disfuncţionalitate forţează conştiinţa să se desprindă din identificarea cu forma şi să se trezească din visul formei: îşi regăseşte conştiinţa de sine, dar la un nivel mult mai profund decât atunci când a pierdut-o.
Acest proces este explicat de Iisus în parabola fiului rătăcitor, care pleacă de la casa tatălui său, îşi risipeşte averea, ajunge un cerşetor şi este apoi forţat de suferinţele sale să se întoarcă acasă.
Când se întoarce, tatăl său îl iubeşte mai mult decât înainte. Starea fiului este aşa cum era şi înainte, şi totuşi diferită. Acum are o dimensiune în plus — profunzimea. Parabola descrie călătoria de la perfecţiunea inconştientă, prin imperfecţiunea aparentă şi „rău", până la perfecţiunea conştientă.
Acum înţelegeţi semnificaţia mai profundă şi mai largă a faptului de a deveni prezent ca observator al minţii? Ori de câte ori urmăriţi mintea, vă retrageţi conştiinţa din formele mentale, aceasta transformându-se atunci în ceea ce noi numim observator sau martor. Prin urmare, observatorul — conştiinţa pură dincolo de formă — devine mai puternic, iar formaţiunile mentale devin mai slabe. Când vorbim despre observarea minţii, personalizăm un eveniment de importanţă cosmică: prin voi conştiinţa se trezeşte din visul ei de identificare cu forma şi se retrage din formă.
Acest lucru prevesteşte — dar, de fapt, participă — la un eveniment aflat probabil în viitorul îndepărtat din punctul de vedere al timpului cronologic. Evenimentul se numeşte sfârşitul lumii.